IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a IMPUTÁ vb. I. tr., refl. a(-și) reproșa purtări, fapte reprobabile. II. tr. a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani pentru compensarea unui prejudiciu, a unei lipse în gestiune etc. (< fr. imputer, lat. imputare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
IMPUTÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) atribui cuiva purtări, fapte urâte, nepotrivite. 2. tr. A obliga pe cineva să plătească o sumă de bani ca despăgubire pentru o pagubă adusă unei instituții în cadrul unei funcții deținute de acea persoană. [P.i. impút, 3,6 -tă, var. împuta vb. I. / < fr. imputer, cf. lat. imputare].
Sursa: Dicționar de neologisme
imputá (imputát, imputát), vb. – 1. A face pe cineva răspunzător de o pagubă. – 2. A reproșa. – 3. A insulta, a ocărî. Lat. imputāre (Pușcariu 796; Candrea-Dens. 828; REW 4324; DAR; Rosetti, I, 173). Este cuvînt înv., care abia dacă supraviețuiește în cîteva regiuni, fiind înlocuit de dubletul neol. imputa, din fr. imputer. – Der. împutăciune, s. f. (înv., ceartă, dispută); împutător, adj. (înv., injurios).Sursa: Dicționarul etimologic român imputá (a ~) vb., ind. prez. 3 impútăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită imputà v. 1. a atribui cuiva o faptă blamabilă; 2. a-și face imputări; 3. Jur. a întrebuința o plată la o datorie.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
IMPUTÁ, impút, vb. I. Tranz. și refl. impers. 1. A (i se) reproșa, a (i se) atribui cuiva fapte, atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă unei instituții, întreprinderi (unde lucrează), obligându-l la despăgubiri. – Din fr. imputer, lat. imputare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
ÎMPUTÁ vb. I. v. imputa.
Sursa: Dicționar de neologisme
Forme flexionare:
împută - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul împuți
împută - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul împuți