IMPLORÁ vb. I. tr. A ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). [P.i. implór. / < fr. implorer, it., lat. implorare].
Sursa: Dicționar de neologisme
IMPLORÁ, implór, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva stăruitor, cu desperare (și cu umilință). – Din fr. implorer, lat. implorare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a IMPLORÁ vb. tr. a ruga pe cineva fierbinte, stăruitor (și cu umilință). (< fr. implorer, lat. implorare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
implorá (implór, implorát), vb. – A ruga stăruitor, cu disperare. Lat. implorare (sec. XIX), fr. implorer. – Der. implorator, adj. (care imploră). Cf. deplora, vb., din lat. deplorare; deplorabil, adj.Sursa: Dicționarul etimologic român implorá (a ~) vb., ind. prez. 3 implórăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită implorà v. a cere cu umilință și stăruitor, a se ruga cu lacrimi: a implora grația.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
IMPLORÁ, implór, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva insistent, cu disperare (și cu umilință). – Din fr. implorer, lat. implorare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
