IAMB, iambi, s. m. Picior de vers compus din două silabe, dintre care, în prozodia antică, prima este scurtă și a doua lungă, iar în prozodia modernă, prima este neaccentuată, iar cea de-a doua accentuată. – Din fr. iambe, lat. iambus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a IAMB s. m. 1. picior de vers dintr-o silabă scurtă (neaccentuată) și una lungă (accentuată). 2. (la greci) satiră populară de expresie familiară. (< fr. ïambe, lat. iambus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
IAMB s.m. 1. Unitate ritmică a versului compusă dintr-o silabă scurtă și una lungă sau dintr-una neaccentuată și una accentuată. 2. (La greci) Satiră populară de expresie familiară. [Cf. fr. ïambe, lat. iambus, gr. iambos].
Sursa: Dicționar de neologisme
iámb (iámbi), s. m. – Picior de vers compus din două silabe. – Var. (înv.) iambos. Ngr. ἴαμβος (Gáldi 196). Sec. XVIII. – Der. iambic, adj., din fr. iambique.Sursa: Dicționarul etimologic român *ĭamb m. (lat. iámbus [ia 2 silabe], d. vgr. iambos, ĭamb, d. iápto, arunc, lovesc, năvălesc). La vechiĭ Grecĭ și Romanĭ, un picĭor de vers compus dintr´o silabă scurtă și una lungă. Un vers care cuprindea ĭambĭ, întrebuințat maĭ ales în sátiră.
Sursa: Dicționaru limbii românești
iamb s. m., pl. iambiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită iamb m. în poezia greco-latină, picior format dintr’o silabă scurtă și dintrúna lungă: iambii suitori, troheii, săltărețele dactile EM.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
IAMB, iambi, s. m. Picior de vers compus din două silabe, dintre care, în prozodia antică, prima este scurtă și a doua lungă, iar în prozodia modernă, prima este neaccentuată, iar cea de-a doua accentuată. – Din fr. iambe, lat. iambus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)