HAT, haturi, s. n. Fâșie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite; răzor1, hotar. ◊ Expr. A fi într-un hat (cu cineva) = a fi vecin (cu cineva). ♦ (Reg.) Câmp nelucrat; pârloagă, țelină2. – Cf. ucr. hat „zăgaz”.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a hat2, háturi, s.n. (înv.) ordin sau decret ieșit din cancelaria Sultanului; firman, iradea.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
hat3, hați (hazi), s.m. (înv.) 1. taur. 2. cal dobrogean; armăsar.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
hat (háturi), s. n. – 1. Răzor, hotar. – 2. Cîmp nelucrat, pîrloagă. – Var. hatie. Rut. hat „dig” (DAR; Scriban), datorită formei specifice a hatului. După Moldovan 425; din tc. hatt „linie”. – Der. hătaș, s. m. (vecin); hătui, vb. (a fixa limite, a delimita; a fi vecini); hait, s. n. (Mold., dig), a cărui der. nu este clară; hăti,, vb. (Bucov., a zăvorî; a îngrămădi), din rut. hatyty „a face dig”.Sursa: Dicționarul etimologic român hat (háturi), s. n. – Ordin, decret al sultanului. Tc. hat (Șeineanu, II, 211; Lokotsch 843). Înv., ca și comp. hati-humaium, s. n. (decret imperial), din tc. hati humayun și hatișerif, s. n. (decret), din tc. hati șerif „ordin sacru”.Sursa: Dicționarul etimologic român 1) hat m. V. at.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) hat n., pl. urĭ (nu d. turc. ar. hadd, hotar, nicĭ d. ung. hát, spinare, ci d. rut. hatĭ [gatĭ], zăgaz, dial. hat, pădurice, ung. gát, zăgaz, rudă cu germ. gasse, ulicĭoară, engl. gate, barieră. V. hatie, haĭt 1, zăhată, zăgaz). Mold. Trans. Răstav, răzor, mejdină, cărare lată între semănăturĭ saŭ viĭ: o vie hat în hat cu alta.
Sursa: Dicționaru limbii românești
3) hat n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] hatt. V. hatihumaĭum, hatișerif). Vechĭ. Rar. Ordin din cancelaria sultanuluĭ. V. firman, iradea.
Sursa: Dicționaru limbii românești
hat, -uri, s.n. – 1. Fâșie îngustă de teren nearat care desparte două ogoare; mejdă, răzor. 2. Coama arăturii. 3. Vad, trecere de apă; trecătoare; șar. – Cf. ucr. hat „zăgaz; dig” (DEX, DER).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
hat s. n., pl. háturiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită hat m. armăsar, cal mai ales dobrogean (numai în cântecele populare): cu trei hate la coșare, puși dela Vinerea mare, pe grăunțe și pe sare POP. [Vechiu-rom. at = turc. AT].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
hat n. 1. Mold. fășie de pământ nearat care servă de hotar între moșii: hatul e marginea ogorului pe unde se trage cea dintâi brazdă, în opozițiune cu răzor, locul pe unde se trage cea din urmă brazdă; 2. cărare pe hat: Trăsnea dormia pe hat CR. [Turc. HAD, hotar].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HAT, haturi, s. n. Fâșie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite; răzor1, hotar. ◊ Expr. A fi într-un hat (cu cineva) = a fi vecin (cu cineva). ♦ (Reg.) Câmp nelucrat; pârloagă, țelină2. – Cf. ucr. hat „zăgaz”.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HAȚ interj. Cuvânt care indică o mișcare bruscă și neașteptată, făcută pentru a prinde sau a apuca pe cineva sau ceva. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
haț interj. – Indică o mișcare rapidă, pentru a lua ceva prin surprindere. – Var. hăț. Creație expresivă, cf. hap. Hăț, se spune și pentru a obliga caii s-o ia la dreapta. – Der. hăț, s. n. (frîu; laț); hățaș, s. m. (cal care ascultă de frîu); hățui, vb. (a mîna cu frîiele caii); înhăța, vb. (a apuca, a prinde; a înșfăca). Cf. hoț, hățaș.Sursa: Dicționarul etimologic român haț, interj. care arată huĭetu înhățăriĭ. V. hîț și înhaț.
Sursa: Dicționaru limbii românești
haț interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită haț ! int. 1. arată sgomotul apucării sau prinderii brusce: haț ! pe ied de gât CR.; 2. strigăt de alungat porcii. [Onomatopee].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HAȚ interj. Cuvânt care indică o mișcare bruscă și neașteptată, făcută pentru a prinde sau a apuca pe cineva sau ceva. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HĂT adv. (Reg.; însoțește adjective, adverbe și locuțiuni adverbiale cu sens local sau temporal, dându-le valoare de superlativ) De tot, mult, tare, foarte. Până hăt departe. ◊ Expr. Hăt și bine = mult și bine, fără sfârșit. – Din ucr. het'.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a hăt adv. – Mult, tare, foarte. Rut. het (Weigand, Dialekte der Bukowina, Leipzig, 1904, p. 96; DAR). Este rar în Munt. Cihac, II, 505, pleacă de la mag.
hát „la fel”.Sursa: Dicționarul etimologic român
hăt adv. (rut. get [het], de tot). Nord. Destul de, chear [!], tocmaĭ: ajunsese hăt departe, veni și el hăt tîrziŭ, s´a cam hăt spăĭmîntat [!].
Sursa: Dicționaru limbii românești
hăt, adv. - 1. Destul. 2. Mult. În expr. hăt tare, hăt departe (Țiplea 1906). „Drăguța mi-i mărișoară, / Cătunia hăt m-omoară” (Papahagi 1925: 209). – Din ucr. het (DA cf. DER).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
hăt (pop.) adv.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită hăt adv. Mold. foarte (ca depărtare în spațiu sau în timp), prea: hăt departe, hăt târziu. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HĂT adv. (Pop.; însoțește adjective, adverbe și locuțiuni adverbiale cu sens local sau temporal, dându-le valoare de superlativ) De tot, mult, tare, foarte. Până hăt departe. ◊ Expr. Hăt și bine = mult și bine, fară sfârșit. – Din ucr. het'.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HĂȚ1, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângătoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a HĂȚ2 interj. v. hâț.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
hăț n., pl. urĭ (rudă cu haț, înhaț). Pl. Curele pe care le țiĭ în mînĭ [!] cînd mînĭ calu înhămat (numite în Munt. și cîmpurĭ).
Sursa: Dicționaru limbii românești
hăț, s.n. – v. hâț.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
hăț s. n., pl. hắțuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită hăț n. curea lungă dela frâul calului. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
hăț ! int. exprimă o tragere în direcțiune opusă: hăț în sus, hăț în jos ISP. [Onomatopee].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HĂȚ1, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se mână caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, dând dovadă de autoritate (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HĂȚ2 interj. v. hâț.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
HÂȚ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o mișcare bruscă și rapidă, când cineva apucă, smucește sau trage ceva. ◊ Expr. Hâț în sus, hâț în jos sau hâț în dreapta, hâț în stânga, arată sforțările, încercările numeroase și diverse pe care le face cineva pentru a aduce la îndeplinire o acțiune sau pentru a scăpa dintr-o situație neplăcută. [Var.: hăț interj.] – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a hâț2, interj. – Haț; indică o mișcare bruscă, când cineva smucește sau trage ceva. – Forma onomatopeică.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
hâț1, -uri, (hăț), s.n. – Frâu; dépleu, hăț. – Probabil din hâț<sup>2</sup>.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
hâț interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită HÂȚ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o mișcare bruscă și rapidă, când cineva apucă, smucește sau trage ceva. ◊ Expr. Hâț în sus, hâț în jos sau hâț în dreapta, hâț în stânga, arată încercările numeroase și diverse pe care le face cineva pentru a îndeplini o acțiune sau pentru a scăpa dintr-o situație neplăcută. [Var.: hăț interj.] – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)