HUZMÉT, huzmeturi, s. n. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) 1. Dar omagial, plocon; p. gener. dar. 2. Slujbă, funcție; p. ext. rang. 3. Venitul unor dări, ca vinăriciul, oieritul1 etc., sau venitul ocnelor și al vămilor. – Din tc. hizmet.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a huzmét (huzméturi), s. n. – 1. Funcție, slujbă, profesie. – 2. Venit. – 3. Impozit. – 4. Dar, plocon. – Megl. huzmete, megl. izmet. Tc. huzmet (Șeineanu, II, 217; Lokotsch 861; Ronzevalle 85). – Der. huzmetar, s. m. (locator al unui venit statal). Sec. XVIII, înv.Sursa: Dicționarul etimologic român
huzmét n., pl. urĭ (turc. hyzmet, ar. hydmet, serviciŭ, funcțiune; ngr. huzmétĭ, bg. sîrb. hizmet). Vechĭ. Dar făcut ca omagiŭ. Impozit vexatoriŭ. Venitu principal al țăriĭ, acaparat de domnie (ocne, dijmărit, vinăricĭ, oĭerit și vămĭ, care se arendaŭ celuĭ ce dădea maĭ mult). Maĭ pe urmă, slujbă, funcțiune (Șăĭn.).
Sursa: Dicționaru limbii românești
huzmét (înv.) s. n., pl. huzméturiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită huzmet n. 1. od. venit principal al țării acaparat de Domnie (constând din ocne, dijmărit, vinăriciu, oierit) și care se vindea la mezat: veniturile celelalte, otcupurile sau huzmeturile GHICA; 2. funcțiune: ian să iee un huzmet, adică o slujbă AL. [Turc. HYZMET, sarcină, slujbă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HUZMÉT, huzmeturi, s. n. (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) 1. Dar omagial, plocon; p. gener. dar. 2. Slujbă, funcție; p. ext. rang. 3. Venitul unor dări, ca vinăriciul, oieritul etc., sau venitul ocnelor și al vămilor. – Din tc. hizmet.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)