HÚMĂ, hume, s. f. Numele popular al argilei întrebuințate la spoitul caselor. – Din bg. huma.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a húmă (húme), s. f. – Argilă întrebuințată la spoitul caselor. Ngr. χῶμα (Miklosich, Vokal., III, 6; Roesler 571; Densusianu, Filologie, 448; Tiktin), poate în parte prin intermediul bg. huma (DAR; Candrea), deși această ipoteză nu este necesară, și nici cu totul convingătoare (după Conev 42, cuvîntul rom. ar proveni din bg. glina, ceea ce nu este posibil). Cf. mr. umă, pe care Pușcariu 1793 îl derivă direct din lat. humus, megl. umă care, după Capidan 314, provine din bg. – Der. humos, adj. (argilos; lipicios); humărie, s. f. (teren argilos, loc de unde se scoate humă); humui, vb. (a spoi cu humă); humoaie, s. f. (Mold., humă de spoit); humu(l)tui, vb. (a transplanta răsaduri).Sursa: Dicționarul etimologic român
húmă f., pl. e (ngr. hóma [vgr. hóma], pămînt, de unde și bg. huma). Clisă, argilă smectică cenușie saŭ gălbuĭe. (Se află în mare cantitate pe malu Dunăriĭ la Galațĭ). V. lutișor.
Sursa: Dicționaru limbii românești
húmă s. f., g.-d. art. húmei; (sorturi) pl. húmeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită humă f. pământ argilos albastru de lipit bordeie. [Bulg. HUMĂ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HÚMĂ, (2) hume, s.f 1. Numele popular al argilei întrebuințate la spoitul caselor. 2. Sortiment de humă (1). – Din bg. huma.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)