HOT s. n. Curent în muzica de jaz caracterizat printr-o sonoritate amplă. [Pr.: hat] – Cuv. engl.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a HOT adj. inv. 1. fierbinte. ♦ ~ -jazz = stil de jaz cu sonorități ample, caracterizat prin tempo rapid, puternic accentuat ritmic, și improvizații expresive. 2. (fig.) înflăcărat. (< engl. hot/jazz/)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
HOT adj. invar. (Anglicism) Fierbinte, arzător; (fig.) înflăcărat. [< engl. hot].
Sursa: Dicționar de neologisme
hot1, hoturi, s.n. (reg.) Bucium făcut din coajă de salcie; hurgoi, furnoi, dârlă, drâmboi.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
hot2, hoturi, s.n. (reg.) Bucată.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
HOT adj. (Despre modul de executare propriu jazzului din anii 1926-1930) Caracterizat printr-o sonoritate amplă, expresie vibrantă, tensionată și prin exuberanță. [Pr.: hat] – Cuv. engl.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HOT s. n. Curent în muzica de jaz caracterizat printr-o sonoritate amplă. [Pr.: hat] – Cuv. engl.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
HOT adj. inv. 1. fierbinte. ♦ ~ -jazz = stil de jaz cu sonorități ample, caracterizat prin tempo rapid, puternic accentuat ritmic, și improvizații expresive. 2. (fig.) înflăcărat. (< engl. hot/jazz/)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
HOT adj. invar. (Anglicism) Fierbinte, arzător; (fig.) înflăcărat. [< engl. hot].
Sursa: Dicționar de neologisme
hot1, hoturi, s.n. (reg.) Bucium făcut din coajă de salcie; hurgoi, furnoi, dârlă, drâmboi.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
hot2, hoturi, s.n. (reg.) Bucată.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
HOT adj. (Despre modul de executare propriu jazzului din anii 1926-1930) Caracterizat printr-o sonoritate amplă, expresie vibrantă, tensionată și prin exuberanță. [Pr.: hat] – Cuv. engl.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HOȚ, HOÁȚĂ, hoți, hoațe, s. m. și f. 1. Persoană care fură. ♦ (Adjectival) Care fură; (cu sens atenuat) viclean. 2. (Fam.) Om ștrengar, șiret. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a hoț (hóți), s. m. – 1. Persoană care fură. – 2. Persoană ageră, isteață. Origine obscură, probabil expresivă. Pare a aparține aceleiași rădăcini expresive haț, cf. hățaș, s. m. (Bucov., hoț). Variația vocalică nu e rară în cazuri de interpretare expresivă, cf. hală și hoală, hanță și hoarță, handră și hoandră, hăis și hois, etc. Pentru identitatea formală a numelui cu interjecția cf. cioc, dop, hop. Originea expresivă a fost indicată încă de Hasdeu, Istoria critică, I, 2, p. 294, dar nu pare să fi fost acceptată. Celelalte ipoteze sînt departe de a fi convingătoare: din sl. zlodĕi „malefic” (Cihac, II, 141); de la o rădăcină sl. *chop-, de unde și rus. chopitĭ „a prinde”, cu suf. sl. -ĭcĭ, de unde *hopț (Densusianu, GS, IV, 153); de la rădăcina sl. *hot-, cf. poftă (Scriban). De aici pare a proveni numele huțani sau huțuli, populație carpatică din Galiția, care vorbește ruteana, dar care nu pare a fi de origine slavă. (După Rozwadowski, apud Vasmer, I, 324, acest nume ar fi got. guta „got”, transmis prin intermediul rut.; însă această ipoteză nu pare posibilă). Der. hoață, s. f. (femeie care fură); hoțoaică, s. f. (hoață; prăjină de scuturat fructele); hoțesc, adj. (de hoți); hoțește, adv. (ca hoții; pe ascuns); hoțiș, adv. (hoțește); hoți, vb. (a duce viață de hoț; a fura); hoție, s. f. (furt; jaf; fraudă); hoțime, s. f. (bandă de hoți); hoțoman, s. m. (hoț), cu suf. expresiv -man; hoțomănie, s. f. (bandă de hoți); hoțomănesc, adj. (de hoți); pohoț, s. m. (hoț), în Mold., cu suf. po- ce indică excelența, cuvîntul pe care Cihac, II, 272, îl glosează prin „libertin” și îl pune în legătură cu sl. pochotinŭ; pohoață, s. f. (femeie rea), pe care Pascu, Arch. Rom., VI, 231, îl pune greșit în legătură cu pațachină, prin intermediul unei forme incerte *pohoahă; pahonț (var. pohonț), s. m. (termen de batjocură pentru soldații ruși), cuvînt pus în legătură de către Tiktin cu rus. pĕhotinec „infanterist”, și de către Scriban cu rus. pogonecĭ „ștafetă”, cf. honț.Sursa: Dicționarul etimologic român
HOȚ abțibild, achizitor, aghiotant, alonjar, alpinist, aportor, aprod, aspensor, bijboc, bobocel, bojogar, borfaș, caiafă, caracudă, caramangiu, caraulă, carditor, cenușăreasă, chibiț, chichițar, chișer, cioran, ciorditor, circar, ciupitor, cocor, corecționar, croitor, curvă bătrână, digitator, excursionist, găinar, giolar, giurgian, guguștiuc, hârciog, hoț ca o coțofană, hubăr, hultan, ied, inspector, județ, julitor, junior, lăturean, lupache, lupeanu, lupescu, mafler, maimuțar, manglitor, matroz, mânuță de aur, mătreață, oblete, ostreață, palmagiu, panacotar, panacotist, paraditor, pălmar, perpelit, piețar, pungaș, șucăr, ucenic, vastangiu, zarzavagiu, zdrențar.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române
hoț m. (probabil, din răd. slavă hot- și hvat-, de unde vine poftă și înșfac [Bern. 1, 398 și 407]. Cp. și cu înhaț și cu moț, pin [!] aluz. la căcĭula moțată a hoților orĭ a Moților din Ardeal. D. hoț numele Huțanilor saŭ Huțulilor în Bucov.). Fur, acela care fură. Fig. Fam. Epitet glumeț unuĭ șiret. – Fem. hoață și hoțoaĭcă, pl. e. – În vest și oț (VR. 1927, 5, 156, de doŭă orĭ). V. tîlgar.
Sursa: Dicționaru limbii românești
hoț s. m., pl. hoțiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită hoț m. cel ce fură; hoț de codru. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HOȚ, HOÁȚĂ, hoți, hoațe, s. m. și f. 1. Persoană care fură. ♦ (Adjectival) Care fură; (cu sens atenuat) viclean. 2. (Fam.) Om ștrengar, șiret. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)