Am găsit 28 de definiții pentru cuvantul/cuvintele hora:

HORA, numele popular al constelației Coroana Boreală.
Sursa: Dicționar enciclopedic

HORA, Josef (1891-1945), poet ceh. Lirică impresionantă, de inspirație socială („Copacul înflorit”, „Inima și tumultul lumii”). Admirabil peisagist („Italia”). În timpul ocupației naziste a scris poeme de dragoste și speranță („Patria”, „Torentul”).
Sursa: Dicționar enciclopedic


Hóra (constelație) (reg.) s. propriu f., g.-d. Hórei
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

HORA, numele popular al constelației Coroana Boreală.
Sursa: Dicționar enciclopedic

HORA, Josef (1891-1945), poet ceh. Lirică impresionantă, de inspirație socială („Copacul înflorit”, „Inima și tumultul lumii”). Admirabil peisagist („Italia”). În timpul ocupației naziste a scris poeme de dragoste și speranță („Patria”, „Torentul”).
Sursa: Dicționar enciclopedic

Hóra (constelație) (reg.) s. propriu f., g.-d. Hórei
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

HÓRĂ, hore (hori), s. f. 1. Dans popular românesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mână, formând un cerc închis; cerc format de aceia care execută acest dans; melodie după care se execută acest dans. 2. (Pop.) Petrecere țărănească unde se dansează jocuri populare. ◊ Expr. A ieși la horă = a intra (la vârsta cuvenită) în rândul fetelor și al flăcăilor care joacă la horă. A se găti ca de horă = a se îmbrăca foarte frumos, cu hainele de sărbătoare. 3. (Astron.; reg.; art.) Coroana boreală. – Din bg. horo.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

HÓRĂ1, hore, s. f. 1. Dans popular românesc cu ritm domol în care jucătorii se prind de mână formând un cerc închis; cerc format de aceia care execută acest dans; melodia după care se execută acest dans. Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci (= dacă te-ai apucat de un lucru, trebuie să te ții de el). ♦ (Pop.) Petrecere țărănească unde se dansează jocuri populare. ◊ Expr. A ieși la horă = a intra (ajungând la vârsta cuvenită) în rândul fetelor și al flăcăilor care joacă la horă. A se găti ca la horă = a se îmbrăca cu hainele de sărbătoare. 2. Fig. Scandal, tărăboi. 3. (Astron.) Coroană boreală. [Pl. și: hori] – Bg. horo (ngr. horos).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

HÓRĂ2, hore, s. f. (Înv.) Încăpere spațioasă la curtea domnească, servind ca sală de așteptare sau ca loc de petreceri. – Ngr. hora.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

hóră (hóri), s. f.1. Dans în cerc. – 2. Melodie a acestui cîntec. – 3. (Trans. de Nord) Cîntec liric sau satiric. – 4. Adunare sărbătorească ce are loc de obicei în fiecare duminică în sate, și la care se joacă hora. – 5. Cerc, grup aparte, bisericuță. – 6. Cor (al unei biserici). – 7. Constelație neidentificată. – Var. hoară, hore. Mr. cor. Ngr. χορόρ (Röesler 578). Se presupune în general că a intrat în rom. prin intermediul bg. hóro (DAR; Pușcariu, Lr., 280), însă această ipoteză nu pare necesară; cf. și sb. horo, tc. hora.Der. hori, vb. (a juca hora; a cînta sau a interpreta la instrumente melodii populare; a aduna cu grebla fînul pentru a forma baza căpiței); horitor, s. m. (dansator; cîntăreț); horitură, s. f. (baza căpiței); horiște, s. f. (loc sau sală unde se dansează).
Sursa: Dicționarul etimologic român

hóră (hóre), s. f. – Oraș. Ngr. χώρα (DAR; Gáldi 196). Sec. XVIII, înv.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) hóră f., pl. e și ĭ (bg. horó, d. ngr. horós, horă, de unde și alb. hóră, de jur împrejur, și turc. hora, horă). Cel maĭ obișnuit dans popular românesc (în cerc și ținîndu-te de mînă) pe măsura 3-4 saŭ 3-8 și 2-4. Melodia după care se dansează acest dans (în Trans., horă înseamnă și „strigătură” și „doĭnă”). Odinioară, locu coruluĭ în biserică, cafas, balcon. Dacă intri în horă, trebuĭe să jocĭ, dacă te-aĭ apucat de o treabă (de ex., de războĭ), trebuĭe s´o terminĭ. A te prinde în horă, a intra în horă, a începe să jocĭ hora. – La Dos. hoară. V. doĭnă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) hóră f., pl. e (ngr. hóra, oraș). Sec. 18. Lit. Oraș.
Sursa: Dicționaru limbii românești

hóră, -i, s.f. (sg. hore) – Cântec interpretat vocal sau instrumental: „Maramureșenii horesc și cântecele lor se cheamă «hori», care și etimologic și semantic se deosebesc de «o horă», dansul care până în 1918 nu a fost pentru «jocurile maramureșene»” (M. Pop 1980). Cântec, doină, baladă. „Poporul din Maramureș nu face deosebirea între baladă și doină. Cântecele mai lungi, baladele, de comun le numesc hore, pl. hori; cele mai mici, cântecele, doinele: hore și dârlaiu; acest din urmă, de regulă, înseamnă melodie” (Țiplea 1906): „Asta-i hore bătrânească / Cine-a trăi s-o horească” (Ștețco 1990: 142). – Termenul horă „dans” provine din ngr. horos, prin intermediul bg. hóro (DA, Pușcariu); Termenul hore, în relație cu motivul oilor pierdute, din interj. hole, huli, huri (Sireteanu 1983).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

hóră s. f., g.-d. art. hórei; pl. hóre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

horă f. 1. joc în care dănțuitorii se prind de mâini și formează un cerc mare: hora e jocul național al Românilor, azi mai ales la țară; 2. arie sau melodie după care se joacâ hora; 3. cântec de veselie si de joc (cu conținut satiric): în Ardeal horele se numesc chiuituri sau strigături; 4. Tr. doină (v. hori); 5. fig. danț în genere: văd hore vii de nimfe, de fauni, de satiri AL. [Gr. bizantin HORÓS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

HÓRĂ, hore, s. f. 1. Dans popular românesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mână, formând un cerc închis; cerc format de cei care execută acest dans; melodie după care se execută acest dans. 2. (Pop.) Petrecere țărănească la care se dansează jocuri populare. ◊ Expr. A ieși la horă = a intra (la vârsta cuvenită) în rândul fetelor și al flăcăilor care joacă la horă. A se găti ca de horă = a se îmbrăca foarte frumos, cu hainele de sărbătoare. 3. (Astron.; reg.; art.) Coroana boreală. [Pl. și: hori] – Din bg. horo.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

HÓRĂ, hore (hori), s. f. 1. Dans popular românesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mână, formând un cerc închis; cerc format de aceia care execută acest dans; melodie după care se execută acest dans. 2. (Pop.) Petrecere țărănească unde se dansează jocuri populare. ◊ Expr. A ieși la horă = a intra (la vârsta cuvenită) în rândul fetelor și al flăcăilor care joacă la horă. A se găti ca de horă = a se îmbrăca foarte frumos, cu hainele de sărbătoare. 3. (Astron.; reg.; art.) Coroana boreală. – Din bg. horo.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

HÓRĂ1, hore, s. f. 1. Dans popular românesc cu ritm domol în care jucătorii se prind de mână formând un cerc închis; cerc format de aceia care execută acest dans; melodia după care se execută acest dans. Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci (= dacă te-ai apucat de un lucru, trebuie să te ții de el). ♦ (Pop.) Petrecere țărănească unde se dansează jocuri populare. ◊ Expr. A ieși la horă = a intra (ajungând la vârsta cuvenită) în rândul fetelor și al flăcăilor care joacă la horă. A se găti ca la horă = a se îmbrăca cu hainele de sărbătoare. 2. Fig. Scandal, tărăboi. 3. (Astron.) Coroană boreală. [Pl. și: hori] – Bg. horo (ngr. horos).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

HÓRĂ2, hore, s. f. (Înv.) Încăpere spațioasă la curtea domnească, servind ca sală de așteptare sau ca loc de petreceri. – Ngr. hora.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

hóră (hóri), s. f.1. Dans în cerc. – 2. Melodie a acestui cîntec. – 3. (Trans. de Nord) Cîntec liric sau satiric. – 4. Adunare sărbătorească ce are loc de obicei în fiecare duminică în sate, și la care se joacă hora. – 5. Cerc, grup aparte, bisericuță. – 6. Cor (al unei biserici). – 7. Constelație neidentificată. – Var. hoară, hore. Mr. cor. Ngr. χορόρ (Röesler 578). Se presupune în general că a intrat în rom. prin intermediul bg. hóro (DAR; Pușcariu, Lr., 280), însă această ipoteză nu pare necesară; cf. și sb. horo, tc. hora.Der. hori, vb. (a juca hora; a cînta sau a interpreta la instrumente melodii populare; a aduna cu grebla fînul pentru a forma baza căpiței); horitor, s. m. (dansator; cîntăreț); horitură, s. f. (baza căpiței); horiște, s. f. (loc sau sală unde se dansează).
Sursa: Dicționarul etimologic român

hóră (hóre), s. f. – Oraș. Ngr. χώρα (DAR; Gáldi 196). Sec. XVIII, înv.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) hóră f., pl. e și ĭ (bg. horó, d. ngr. horós, horă, de unde și alb. hóră, de jur împrejur, și turc. hora, horă). Cel maĭ obișnuit dans popular românesc (în cerc și ținîndu-te de mînă) pe măsura 3-4 saŭ 3-8 și 2-4. Melodia după care se dansează acest dans (în Trans., horă înseamnă și „strigătură” și „doĭnă”). Odinioară, locu coruluĭ în biserică, cafas, balcon. Dacă intri în horă, trebuĭe să jocĭ, dacă te-aĭ apucat de o treabă (de ex., de războĭ), trebuĭe s´o terminĭ. A te prinde în horă, a intra în horă, a începe să jocĭ hora. – La Dos. hoară. V. doĭnă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) hóră f., pl. e (ngr. hóra, oraș). Sec. 18. Lit. Oraș.
Sursa: Dicționaru limbii românești

hóră, -i, s.f. (sg. hore) – Cântec interpretat vocal sau instrumental: „Maramureșenii horesc și cântecele lor se cheamă «hori», care și etimologic și semantic se deosebesc de «o horă», dansul care până în 1918 nu a fost pentru «jocurile maramureșene»” (M. Pop 1980). Cântec, doină, baladă. „Poporul din Maramureș nu face deosebirea între baladă și doină. Cântecele mai lungi, baladele, de comun le numesc hore, pl. hori; cele mai mici, cântecele, doinele: hore și dârlaiu; acest din urmă, de regulă, înseamnă melodie” (Țiplea 1906): „Asta-i hore bătrânească / Cine-a trăi s-o horească” (Ștețco 1990: 142). – Termenul horă „dans” provine din ngr. horos, prin intermediul bg. hóro (DA, Pușcariu); Termenul hore, în relație cu motivul oilor pierdute, din interj. hole, huli, huri (Sireteanu 1983).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

hóră s. f., g.-d. art. hórei; pl. hóre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

horă f. 1. joc în care dănțuitorii se prind de mâini și formează un cerc mare: hora e jocul național al Românilor, azi mai ales la țară; 2. arie sau melodie după care se joacâ hora; 3. cântec de veselie si de joc (cu conținut satiric): în Ardeal horele se numesc chiuituri sau strigături; 4. Tr. doină (v. hori); 5. fig. danț în genere: văd hore vii de nimfe, de fauni, de satiri AL. [Gr. bizantin HORÓS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

HÓRĂ, hore, s. f. 1. Dans popular românesc cu ritm domol, în care jucătorii se prind de mână, formând un cerc închis; cerc format de cei care execută acest dans; melodie după care se execută acest dans. 2. (Pop.) Petrecere țărănească la care se dansează jocuri populare. ◊ Expr. A ieși la horă = a intra (la vârsta cuvenită) în rândul fetelor și al flăcăilor care joacă la horă. A se găti ca de horă = a se îmbrăca foarte frumos, cu hainele de sărbătoare. 3. (Astron.; reg.; art.) Coroana boreală. [Pl. și: hori] – Din bg. horo.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

hora - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul horî