HOLOCÉN s. n., HOLOCÉN, -Ă, holoceni, -e, adj. 1. S. n. Ultima epocă a perioadei cuaternare; aluviu. 2. Adj. Care se referă la holocen (1). – Din fr. holocène.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a HOLOCÉN, -Ă adj., s. n. (din) ultima epocă a cuaternarului, care se continuă până azi; aluviu; actual (II). (< fr. holocène)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
HOLOCÉN s.n. Ultima epocă (serie) a cuaternarului; aluviu. // adj. Care aparține acestei epoci. [Var. olocen s.n. / < fr. holocéne, cf. gr. holos – întreg, kainos – recent].
Sursa: Dicționar de neologisme
HOLOCEN, diviziune superioară a Cuaternarului, care începe o dată cu retragerea ultimei glaciațiuni din emisfera nordică. Se caracterizează prin desăvârșirea treptată a tipurilor umane și dezvoltarea culturii materiale (Homo sapiens sapiens trece de la prelucrarea pietrei cioplite, din Paleolitic, la cea a pietrei șlefuite și la folosirea metalelor). Climă rece, arctică, trece treptat de la cea boreală, la cea atlantică, tinzând spre clima actuală, modificări ce au marcat și evoluția faunei și a florei. Sin. Aluviu.Sursa: Dicționar enciclopedic holocén1 adj. m., pl. holocéni; f. holocénă, pl. holocéneSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită holocén2 s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită HOLOCÉN, -Ă, holoceni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Ultima epocă a perioadei cuaternare; aluviu. 2. Adj. Care se referă la holocen (1). – Din fr. holocène.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)