Am găsit 15 definiții pentru cuvantul/cuvintele harta:

HÁRTĂ, hărți, s. f. Reprezentare grafică în plan orizontal a suprafeței pământului (totală sau parțială), generalizată și micșorată conform unei anumite scări de proporție și întocmită pe baza unei proiecții cartografice. ◊ (În sintagmele) Harta fusurilor orare = hartă care indică limitele reale ale fusurilor orare. Hartă geologică = hartă pe care este reprezentată răspândirea diferitelor formații geologice. Hartă hidrologică = hartă pe care sunt reprezentate repartiția proprietăților fizice și chimice și condițiile de zăcământ ale apelor subterane. Hartă lingvistică = hartă rezultată din cartografierea faptelor de limbă. Hartă sinoptică = hartă făcută din 6 în 6 ore în care se înscriu principalele elemente meteorologice. Hartă de anomalii = hartă care indică abaterile (actuale) ale unor elemente meteorologice, față de valorile medii multianuale. – Din ngr. hártis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


hártă (hắrți), s. f.1. Reprezentare grafică a suprafeței pămîntului. – 2. (Înv.) Document. – Mr. hartă. Ngr. χάρτις (DAR). Sec. XVII. – Der. hărțulie (var. înv. hărtulie), s. f. (hîrtie, maculatură). Cf. hîrtie.
Sursa: Dicționarul etimologic român

hartă, hărți s. f. (pop.) spermă scursă și uscată pe cearșaf în urma poluției nocturne a unui bărbat.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

hártă f., pl. hărțĭ, vechĭ și harte (pol. karta, supt [!] infl. luĭ hîrtie). Vechĭ. Carte, document, act: harta testamentuluĭ, adecă [!] carte cu limbă de moarte (Dos.). Azĭ. Neol. de la 1793 (it. carta, apoĭ fr. carte [supt infl. luĭ hîrtie], ĭar acestea d. sp. pg. carta. Portughejiĭ aŭ dat întîĭa oară acest nume hărțiĭ). Foaĭe de hîrtie orĭ altă suprafață pe care e reprezentat pămîntu întreg saŭ o parte din el, o țară, un județ, marea ceru ș. a.: hartă geografică, geologică, astronomică. V. plan 1.
Sursa: Dicționaru limbii românești

hártă s. f., g.-d. art. hắrții; pl. hărți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

hartă f. foaie de hârtie pe care se reprezintă vr’o parte a pământului, constelațiunile cerului, etc.: hartă astronomică, geografică, geologică. [Gr. mod. HÁRTIS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

HÁRTĂ, hărți, s. f. Reprezentare grafică în plan orizontal a suprafeței pământului (totală sau parțială), generalizată și micșorată conform unei anumite scări de proporție și întocmită pe baza unei proiecții cartografice. ◊ (În sintagmele) Harta fusurilor orare = hartă care indică limitele reale ale fusurilor orare. Hartă geologică = hartă pe care este reprezentată răspândirea diferitelor formații geologice. Hartă hidrologică = hartă pe care sunt reprezentate repartiția proprietăților fizice și chimice și condițiile de zăcământ ale apelor subterane. Hartă lingvistică = hartă rezultată din cartografierea faptelor de limbă. Hartă sinoptică = hartă făcută din 6 în 6 ore în care se înscriu principalele elemente meteorologice. Hartă de anomalii = hartă care indică abaterile (actuale) ale unor elemente meteorologice, față de valorile medii multianuale. – Din ngr. hártis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

HÁRȚĂ s. f. Încăierare; ceartă. ♦ (Înv.) Ciocnire între avangărzi sau între (mici) grupuri militare potrivnice. [Var.: harț s. n.] – Din magh. harc.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

hárță s. f. – Încăierare, ceartă. – Var. (înv.) harț. Mag., pol. harc (Cihac, II, 505; Berneker 377; DAR; Gáldi, Dict., 92), cf. arțag.Der. hărtaș, s. m. (luptător, combatant); hărțui, vb. (a ataca; a începe lupta; a urmări, a sîcîi, a pisa); hărțeli, vb. (a deranja, a supăra, a chinui), cu suf. expresiv -li; hărțuială, s. f. (faptul de a hărțui); hărțuitor, adj. (care hărțuiește); hărăți, vb. (a hărțui), care, după Scriban, Arhiva, 1912 și DAR, ar proveni din mag. hergelni (herécelni) „a ațîța”, ipoteză ce pare inutilă; hărăție, s. f. (înv., combativitate; vitejie); hărățag, s. n. (rar, provocare), rezultat dintr-o încrucișare cu arțag; hărăț, s. m. (persoană care hărțuiește; viteaz), sec. XVII, înv.
Sursa: Dicționarul etimologic român

hárță f., pl. e (d. harț). Vechĭ. Încăĭerare, luptă mică. Luptă, bătălie. Azĭ. Ceartă, sfadă: a avea gust de harță, a te lua la harță cu cineva.
Sursa: Dicționaru limbii românești

hárță s. f., g.-d. art. hárței
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

harță f. Mold. luptă voinicească, încăierare: la harță pornește POP. [Pol. HARȚ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

HÁRȚĂ s. f. Încăierare; ceartă. ♦ (Înv.) Ciocnire între avangărzi sau între (mici) grupuri militare potrivnice. [Var.: harț s. n.] – Din magh. harc.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

HẤRȚĂ s. f. v. harți.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

HẤRȚĂ s. f. v. harți.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)