HAI interj., subst. I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acțiune (comună) cu interlocutorul. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase. 3. Exclamație care exprimă: regret, admirație, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine că nu! II. Subst. (Fam. și arg.) Hărmălaie; scandal. ◊ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproș etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a hái (háiuri), s. n. – (Arg.) Hărmălaie, larmă, scandal. Probabil din tc. hay-huy, interj. care exprimă ideea de zgomot, cf. haihui. După Graur 158, din țig.Sursa: Dicționarul etimologic român
hai, haiuri s. n. 1. veselie manifestată zgomotos. 2. bătaie de joc.Sursa: Dicționar de argou al limbii române hai, pârț! expr. (adol., vulg.) pleacă!, fugi!, du-te de-aici!Sursa: Dicționar de argou al limbii române 1) haĭ (și maĭ rar) aĭ (turc. haĭ, de unde și alb. rus. haĭ. V. haĭde): Haĭ băĭețĭ! Haĭ nu-mĭ bate capu! Haĭ pleacă de aicĭ! Haĭ afară (amîndoĭ saŭ și tu singur)! Haĭ încólo! pleacă de aicĭ!
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) haĭ și aĭ (în est și haĭn, hăĭ și ăĭ) interj. de întrebare (cînd întrebatu tace): Nu țĭ-am spus eu? Haĭ?
Sursa: Dicționaru limbii românești
hai1/hai-hái interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
*hai2 (fam.) s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită hai ! int. 1. de îmbărbătare: să mergem ! 2. de întrebare: hai, ce zici, te însori, ori ba? CR.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HAI interj., s. n. (Fam.) I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acțiune (comună) cu interlocutorul. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase. 3. Exclamație care exprimă: regret, admirație, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine că nu! II. S. n. (Fam. și arg.) Hărmălaie; scandal. ◊ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproș etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HAI interj., subst. I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acțiune (comună) cu interlocutorul. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase. 3. Exclamație care exprimă: regret, admirație, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine că nu! II. Subst. (Fam. și arg.) Hărmălaie; scandal. ◊ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproș etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a hái (háiuri), s. n. – (Arg.) Hărmălaie, larmă, scandal. Probabil din tc. hay-huy, interj. care exprimă ideea de zgomot, cf. haihui. După Graur 158, din țig.Sursa: Dicționarul etimologic român hai, haiuri s. n. 1. veselie manifestată zgomotos. 2. bătaie de joc.Sursa: Dicționar de argou al limbii române hai, pârț! expr. (adol., vulg.) pleacă!, fugi!, du-te de-aici!Sursa: Dicționar de argou al limbii române
1) haĭ (și maĭ rar) aĭ (turc. haĭ, de unde și alb. rus. haĭ. V. haĭde): Haĭ băĭețĭ! Haĭ nu-mĭ bate capu! Haĭ pleacă de aicĭ! Haĭ afară (amîndoĭ saŭ și tu singur)! Haĭ încólo! pleacă de aicĭ!
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) haĭ și aĭ (în est și haĭn, hăĭ și ăĭ) interj. de întrebare (cînd întrebatu tace): Nu țĭ-am spus eu? Haĭ?
Sursa: Dicționaru limbii românești
hai1/hai-hái interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită *hai2 (fam.) s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită hai ! int. 1. de îmbărbătare: să mergem ! 2. de întrebare: hai, ce zici, te însori, ori ba? CR.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HAI interj., s. n. (Fam.) I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acțiune (comună) cu interlocutorul. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase. 3. Exclamație care exprimă: regret, admirație, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine că nu! II. S. n. (Fam. și arg.) Hărmălaie; scandal. ◊ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproș etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HAI interj., subst. I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acțiune (comună) cu interlocutorul. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase. 3. Exclamație care exprimă: regret, admirație, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine că nu! II. Subst. (Fam. și arg.) Hărmălaie; scandal. ◊ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproș etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
hái (háiuri), s. n. – (Arg.) Hărmălaie, larmă, scandal. Probabil din tc. hay-huy, interj. care exprimă ideea de zgomot, cf. haihui. După Graur 158, din țig.Sursa: Dicționarul etimologic român hai, haiuri s. n. 1. veselie manifestată zgomotos. 2. bătaie de joc.Sursa: Dicționar de argou al limbii române hai, pârț! expr. (adol., vulg.) pleacă!, fugi!, du-te de-aici!Sursa: Dicționar de argou al limbii române 1) haĭ (și maĭ rar) aĭ (turc. haĭ, de unde și alb. rus. haĭ. V. haĭde): Haĭ băĭețĭ! Haĭ nu-mĭ bate capu! Haĭ pleacă de aicĭ! Haĭ afară (amîndoĭ saŭ și tu singur)! Haĭ încólo! pleacă de aicĭ!
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) haĭ și aĭ (în est și haĭn, hăĭ și ăĭ) interj. de întrebare (cînd întrebatu tace): Nu țĭ-am spus eu? Haĭ?
Sursa: Dicționaru limbii românești
hai1/hai-hái interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită *hai2 (fam.) s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
hai ! int. 1. de îmbărbătare: să mergem ! 2. de întrebare: hai, ce zici, te însori, ori ba? CR.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HAI interj., s. n. (Fam.) I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acțiune (comună) cu interlocutorul. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase. 3. Exclamație care exprimă: regret, admirație, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine că nu! II. S. n. (Fam. și arg.) Hărmălaie; scandal. ◊ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproș etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HĂI1 interj. 1. (Reg.) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă. 2. Strigăt cu care se îndeamnă sau cu care se mână boii și vacile. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a HĂÍ2, hăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga spre a stârni vânatul. – Din hăi1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a hăi interj. – Se întrebuințează pentru a îndemna și mîna animalele. Creație spontană. Se folosește numai la boi, vaci și oi; pentru cai îi corespunde forma hi. – Der. hăi, vb. (a îndemna animalele cu strigăte; a speria vînatul cu țipete); hăicăi, vb. (înv., a hăitui, a goni; a speria); hăit, s. n. (strigăt, îndemn); hăis (var. hăisa, hois(a), his), interj. (se folosește pentru a mîna boi la dreapta), pare der. expresiv de la hăi (după Nandriș, RF, I, 185, în loc de aist(a), forma mold. de la acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată). Apare cu același sens în sb. ais, mag. hajsz, săs. hoits, rut. hojs, de unde ar putea proveni din rom. -Hăi (var. hîi), vb. (a apăsa; a se apleca; a se prăbuși), pare de asemenea creație expresivă, și este posibil să exprime aceeași intenție (DAR îl pune în legătură cu mag. hajlani „a se înclina”). Din aceeași rădăcină, cu l expresiv, provin hălăcăi, vb. (Bucov., a striga); hălăciugă (var. hălăgiucă), s. f. (hățiș care servește drept ascunzătoare vînatului, tufișuri, mărăciniș; păr încîlcit; hărmălaie), și hăciugă, s. f. (surcele), de la hăicăi, ca hălăciugă de la hălăcăi (Scriban îl derivă pe hălăciugă din rus. olačuga „colibă”; pentru Cihac, II, 133, este vorba de sl. chalaga, cf. sb. haluga „iarbă”, dar rezultatul acestui cuvînt sl. este halîngă, s. f. „bălării”, cf. DAR); hălăi, vb. (a se certa); halagea, s. f. (Munt., zgomot; larmă); hălălăi, vb. (a face zgomot), cf. Iordan, BF, IX, 118; hălălaie, s. f. (larmă, zarvă); halău, s. n. (ceartă, bătaie); hălălău, adj. (Munt., greoi, nedibaci); hălăloi, adj. (Trans., leneș, puturos); haladuda, s. f. (femeie murdară și neglijentă; femeie bondoacă); hălățugă, s. f. (femeie stricată); holcă, s. f. (larmă, zarvă, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explică prin sb. huka, și DAR prin rus. golka „rebeliune”.Sursa: Dicționarul etimologic român hăĭ și ăĭ (Mold.), interj. care, ca și haĭ, haĭn și aĭ, arată întrebarea (cînd întrebatu tace): Nu țĭ-am spus eu? Hăĭ? Hăĭ arată și vocativu (Mold. Trans.): Ĭa stăĭ, bade hăĭ! Ĭa tacĭ, femeĭe hăĭ! Ĭa maĭ mînațĭ măĭ, hăĭ, hăĭ! V. și ha și heĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
hăi1/hăi-hắi interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
hăí2 (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăiésc, imperf. 3 sg. hăiá; conj. prez. 3 să hăiáscăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită hăi ! int. de îmboldit vitele: mănați, măi, hăi, hăi ! POP.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HĂI1 interj. 1. (Reg.) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă. 2. Strigăt cu care se îndeamnă sau cu care se mână boii și vacile. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HĂÍ2, hăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga pentru a stârni vânatul. – Din hăi1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HĂI1 interj. 1. (Reg.) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă. 2. Strigăt cu care se îndeamnă sau cu care se mână boii și vacile. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a HĂÍ2, hăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga spre a stârni vânatul. – Din hăi1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a hăi interj. – Se întrebuințează pentru a îndemna și mîna animalele. Creație spontană. Se folosește numai la boi, vaci și oi; pentru cai îi corespunde forma hi. – Der. hăi, vb. (a îndemna animalele cu strigăte; a speria vînatul cu țipete); hăicăi, vb. (înv., a hăitui, a goni; a speria); hăit, s. n. (strigăt, îndemn); hăis (var. hăisa, hois(a), his), interj. (se folosește pentru a mîna boi la dreapta), pare der. expresiv de la hăi (după Nandriș, RF, I, 185, în loc de aist(a), forma mold. de la acesta, ceea ce nu explică răspîndirea sa generalizată). Apare cu același sens în sb. ais, mag. hajsz, săs. hoits, rut. hojs, de unde ar putea proveni din rom. -Hăi (var. hîi), vb. (a apăsa; a se apleca; a se prăbuși), pare de asemenea creație expresivă, și este posibil să exprime aceeași intenție (DAR îl pune în legătură cu mag. hajlani „a se înclina”). Din aceeași rădăcină, cu l expresiv, provin hălăcăi, vb. (Bucov., a striga); hălăciugă (var. hălăgiucă), s. f. (hățiș care servește drept ascunzătoare vînatului, tufișuri, mărăciniș; păr încîlcit; hărmălaie), și hăciugă, s. f. (surcele), de la hăicăi, ca hălăciugă de la hălăcăi (Scriban îl derivă pe hălăciugă din rus. olačuga „colibă”; pentru Cihac, II, 133, este vorba de sl. chalaga, cf. sb. haluga „iarbă”, dar rezultatul acestui cuvînt sl. este halîngă, s. f. „bălării”, cf. DAR); hălăi, vb. (a se certa); halagea, s. f. (Munt., zgomot; larmă); hălălăi, vb. (a face zgomot), cf. Iordan, BF, IX, 118; hălălaie, s. f. (larmă, zarvă); halău, s. n. (ceartă, bătaie); hălălău, adj. (Munt., greoi, nedibaci); hălăloi, adj. (Trans., leneș, puturos); haladuda, s. f. (femeie murdară și neglijentă; femeie bondoacă); hălățugă, s. f. (femeie stricată); holcă, s. f. (larmă, zarvă, scandal), pe care Cihac, II, 140, îl explică prin sb. huka, și DAR prin rus. golka „rebeliune”.Sursa: Dicționarul etimologic român
hăĭ și ăĭ (Mold.), interj. care, ca și haĭ, haĭn și aĭ, arată întrebarea (cînd întrebatu tace): Nu țĭ-am spus eu? Hăĭ? Hăĭ arată și vocativu (Mold. Trans.): Ĭa stăĭ, bade hăĭ! Ĭa tacĭ, femeĭe hăĭ! Ĭa maĭ mînațĭ măĭ, hăĭ, hăĭ! V. și ha și heĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
hăi1/hăi-hắi interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită hăí2 (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hăiésc, imperf. 3 sg. hăiá; conj. prez. 3 să hăiáscăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită hăi ! int. de îmboldit vitele: mănați, măi, hăi, hăi ! POP.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
HĂI1 interj. 1. (Reg.) Termen familiar cu care te adresezi cuiva; bre, fă. 2. Strigăt cu care se îndeamnă sau cu care se mână boii și vacile. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HĂÍ2, hăiesc, vb. IV. Intranz. (Reg.) A îndemna boii sau vacile la mers. ♦ A striga pentru a stârni vânatul. – Din hăi1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) HÂÍ, hâiesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se apleca într-o parte; a deveni strâmb; a se înclina. ♦ Tranz. și refl. A (se) prăvăli; a (se) nărui. – Cf. magh. hajolni.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
hâí, hâiesc, vb. refl. – A se opinti (pentru a ridica o greutate); a se încorda; a se apleca. – Cf. magh. hajol „a se apleca” (DEX).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
hâí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 sg. hâiéște, imperf. 3 sg. hâiá; conj. prez. 3 să hâiáscăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită HÂÍ, hâiesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se apleca într-o parte; a deveni strâmb; a se înclina. ♦ Tranz. și refl. A (se) prăvăli; a (se) nărui. – Cf. magh. hajolni.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)