Am găsit 6 definiții pentru cuvantul/cuvintele gurgui:

GURGÚI, gurguie, s. n. 1. Partea din vârf a opincii, strânsă cu nojițe. 2. Partea mai strâmtă, în formă de cioc, de la gura urciorului1. 3. Vârful sânului; sfârc, mamelon. 4. Vârful unui deal sau al unui munte. – Cf. lat. gurgulio „beregată”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


gurgúi (gurgúie), s. n.1. Sfîrc, mamelon. – 2. Gaura de la gura urciorului. – 3. Cioc de urcior. – 4. Vîrf, culme. – Var. gurgoi, gîrgoi, gurgun, gurzui, gurlui.Mr. gurgul’u. Creație expresivă, bazată pe gog „obiect rotund”, cu r infix, cf. gorgoană, gorgoase, provenind din aceeași rădăcină. Sensul de „obiect rotund” este comun tuturor uzurilor sale; cel de al doilea se explică prin faptul că gura urciorului tipic se află deasupra unui cioc care imită sfîrcul sînului (explicație dată de dicționare, de „gît de urcior” nu este exactă). Legătura cu lat. gurgullus (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 284) sau gurgulio (REW 3922; DAR; Pascu, I, 196) pare mai curînd șocantă decît sigură. Mr. a păstrat, alături de sensul de „cioc de urcior” și pe acela de bulgăre, obiect rotund, care a trecut în ngr. γϰουργϰούλια „cartofi” (Höeg 149). – Der. gurguia, vb. (a ascuți; refl., a se urca, a se înălța; refl., a ieși în evidență; refl., a se împăuna); gurguța, vb. refl. (a se înfoia), cu suf. expresiv -ța sau -ți, cf. cocoța.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) gurgúĭ n., pl. ĭe (rudă cu burluĭ, gurluĭ, cucuĭ, țuguĭ și cu lat. gurges, apă adîncă, abis, gurgulio, gîtlej, fr. gargouille, cĭucĭur pe unde se scurg apele, mlat. gárgula, gîtlej, pv. gorgolh, sp. garguëro, gîtlej, pg. gargálo, gît de butelie. P. legătura de ideĭ între cavitate, abis și cĭucĭur, cp. fr. gorge, gîtlej, cu gouffre, abis, d. golfe, golf). Proeminență, vîrf, cucuĭ, țuguĭ, maĭ ales vorbind de acea parte a țîțeĭ pe unde curge laptele. Cĭucĭur. – Și gurgun, pl. e (Bc.). La Hațeg gurzuĭ, vîrfu opinciĭ (GrS. 1937, 187).
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) gurgúĭ, a v. tr. (d. gurguĭ). Țuguĭez, fac ca un gurguĭ. V. refl. Mă țuguĭez: buboĭu s´a gurguĭat. Fig. Iron. Mă cocoț. Mă gurguț, mă fudulesc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

gurgúi (vârf) s. n., pl. gurgúie
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

GURGÚI, gurguie, s. n. 1. Partea din vârf a opincii, strânsă cu nojițe. 2. Partea mai strâmtă, în formă de cioc, de la gura urciorului1. 3. Vârful sânului; sfârc, mamelon. 4. Vârful unui deal sau al unui munte. – Cf. lat. gurgulio „beregată”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)