GLÚMĂ1, glume, s. f. Scurtă poveste plină de haz (și cu un final neașteptat), care provoacă râs și veselie. V. anecdotă. ◊ Loc. adv. În glumă = fără nici o intenție serioasă, fără răutate. Fără glumă = în mod serios. Nu glumă! = cu adevărat, serios. ◊ Expr. A se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-și permite prea mult, a întrece limita admisă în atitudini, comportare. A lăsa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) în glumă = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanță; a subestima. A nu ști (sau a nu înțelege) de glumă, se spune (ca reproș) despre cineva care se supără când glumești cu el. A nu-i arde (cuiva) de glumă = a fi indispus, supărat, necăjit. Nu-i (de) glumă = e lucru serios, îngrijorător. ♦ Faptă hazlie; păcăleală. – Din sl. glumŭ, bg. gluma.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a GLÚMĂ2, glume, s. f. (Bot.) Bractee situată la baza fiecărui spiculeț al unei plante graminee. – Din fr. glume.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
glúmă s.f. Bractee membranoasă la baza spicului de graminee. (< fr. glume, lat. Gluma)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
GLÚMĂ s.f. (Bot.) Bractee membranoasă situată la baza spicului la graminee sau a altor flori. [< fr. glume, it., lat. gluma].
Sursa: Dicționar de neologisme
glúmă (glúme), s. f. – Banc, poveste plină de haz. – Mr. ngl’img. Sl. glumŭ (Cihac, II, 122; Conev 103; DAR), cf. bg., sb. gluma. Schimbarea de terminație se explică, fie printr-un caz flexionar de la glumŭ, fie prin confuzie cu sl. gluma „nerușinare”, sau, mai curînd, printr-un sing. reconstituit pe baza pl. glume. După Capidan, Raporturile, 229, bg. gluma ar proveni din rom., ceea ce nu pare probabil. Der. glumeț, adj. (care glumește), cf. sl. glumiči, bg. glumec; glumi, vb. (a face glume; înv., a se ocupa; înv., a bîrfi), sensurile înv. fiind împrumuturi lit. din sl., fără circulație reală.Sursa: Dicționarul etimologic român glúmă f., pl. e (vsl. gluma, nerușinare, bg. sîrb. gluma, glumă, rudă cu vechĭul islandez glaumr [!], veselie zgomotoasă. V. Bern. 1, 308, și rom. hărmălaĭe). Vest. Vorbă saŭ faptă de rîs: musafiriĭ făceaŭ glume pe socoteala luĭ. Fără glumă, serios: îțĭ spun fără glumă c´a murit. În glumă, glumind, rîzînd, fără seriozitate: a lua ceva în glumă. – În est șagă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
glúmă s. f., g.-d. art. glúmei; pl. glúmeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
glumă f. 1. vorbă sau faptă de râs; 2. lipsă de seriozitate: în glumă. [Slav. GLUMA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
GLÚMĂ1, glume, s. f. Vorbă de haz sau scurtă poveste plină de haz (și cu un final neașteptat), care provoacă râs și veselie. ◊ Loc. adv. În glumă = fără nicio intenție serioasă; fără răutate. Fără glumă = în mod serios. Nu glumă! = cu adevărat, serios. ◊ Expr. A se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-și permite prea mult, a întrece limita admisă în atitudini, comportare. A lăsa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) în glumă = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanță; a subestima. A nu ști (sau a nu înțelege) de glumă, se spune (ca reproș) despre cineva care se supără când se glumește cu el. A nu-i arde (cuiva) de glumă = a fi indispus, supărat, necăjit. Nu-i (de) glumă = e lucru serios, îngrijorător. ♦ Faptă hazlie; păcăleală. – Din sl. glumŭ, bg. gluma.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) GLÚMĂ2, glume, s. f. (Bot.) Bractee situată la baza fiecărui spiculeț al unei plante graminee. – Din fr. glume.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)