GHÍMPE, ghimpi, s. m. I. 1. Fiecare dintre prelungirile tari și ascuțite care cresc pe tulpina, pe ramurile sau pe alte părți ale unor plante; spin1. ◊ Expr. A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă (sau în cuget) = a avea un necaz, o supărare sau o nemulțumire (nedestăinuită nimănui). A sta (sau a ședea ca) pe ghimpi = a nu mai avea răbdare, a fi extrem de nerăbdător. 2. Fiecare dintre țepii care acoperă corpul unor animale (în special corpul ariciului). II. 1. (Bot.; pop.) Scaiete. 2. Compus: ghimpe-pădureț = arbust totdeauna verde, cu ramurile lățite și terminate printr-un spin, cu flori mici, verzi și cu fructe în formă de boabe roșii (Ruscus aculeatus). III. (Art.) Numele a două dansuri populare românești; melodie după care se execută fiecare dintre aceste dansuri. – Cf. alb. gjëmp.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ghímpe (ghímpi), s. m. – 1. Spin, țeapă. – 2. Os de pește. – 3. Vîrf ascuțit, cui. – 4. Nume de plante spinoase (Cyrcium lanceolatum; Xanthium spinosum; Centaurea calcitrapa; Ruscus aculeatus). – Var. (înv.) ghimp. Lat. *pŭngŭlum, de unde provine și it. pungolo (Arch. glott., XIII, 398; Prati 802), și cu schimbare de suf., pungello (REW 6851). De la *punglu s-a ajuns prin metateză la *glumpu › *ghiumpu (ca în *quaglum › chiag), redus prin disimilație la ghimp(u). Se presupune în general că termenul rom. derivă din alb. gjëmp, gljimp (Cihac, II, 717; Meyer 140; Philippide, II, 713; Jokl 26-28; Rosetti, II, 117); însă chiar var. consonantismului alb. dovedește că trebuie plecat de la un etimon romanic în gl-, al cărui rezultat ar trebui să fie diferit în alb., cf. *glemus › alb. ljëms, glandis › alb. ljende. Este evident că alb. provine din rom. Der. ghimpos, adj. (spinos; picant, înțepător); ghimpoasă, s. f. (plantă, Cryspis aculeata); ghimpuros, adj. (spinos); (în)ghimpa, vb. (a înțepa; a incita, a stimula; a mușca, a înțepa; a răni); înghimpător, adj. (care înțeapă); înghimpătură, s. f. (înțepătură); ghimpariță, s. f. (Cryspis aculeata).Sursa: Dicționarul etimologic român
ghímpe (ghímpi), s. m. – Călugăraș (Pyrrhula europaea). Alb. gimpel (DAR).Sursa: Dicționarul etimologic român ghímpe m. (mgerm. gupf, gupfe, ngerm. *güpfel, gipfel, vîrf ascuțit. Trebuĭe să fi existat o formă *gümpfe, ca germ. de jos timpen, ol. tip = zipfel, gipfel. Din *gümpfe s´a făcut rom. ghimpe, și de aci alb. gĭámp). Spin, țep (la plante orĭ animale): trandafiru, salcîmu, scaĭu, aricĭu, ghiborțu are [!] ghimpĭ. Nume de plante ghimpoase, ca: centauréa calcitrapa (din familia compuselor), ruscus aculeatus (liliacee) ș. a. Fig. A sta ca pe ghimpĭ, a fi nerăbdător, foarte enervat. A avea un ghimpe la inimă, a avea o pricină de supărare.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ghímpe (țeapă, scaiete) s. m., pl. ghimpiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ghimpe m. 1. arbust cu ramuri înțepătoare (Centaurea calcitrapa); 2. înțepătoarele unor plante: trandafiri cu ghimpi; 3. tot ce înțeapă: ghimpii ariciului; 4. fig. anevoință, greutate. [Albanez CHIĂMP].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
GHÍMPE, ghimpi, s. m. I. 1. Fiecare dintre prelungirile tari și ascuțite care cresc pe tulpina, pe ramurile sau pe alte părți ale unor plante; spin1. ◊ Expr. A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă (sau în cuget) = a avea un necaz, o supărare sau o nemulțumire (nedestăinuită nimănui). A sta (sau a ședea ca) pe ghimpi = a nu mai avea răbdare, a fi extrem de nerăbdător. 2. Fiecare dintre țepii care acoperă corpul unor animale (în special corpul ariciului). II. 1. (Bot.; pop.) Scaiete. 2. Compus: ghimpe-pădureț = arbust totdeauna verde, cu ramurile lățite și terminate printr-un spin, cu flori mici, verzi și cu fructe în formă de boabe roșii (Ruscus aculeatus). III. (Art.) Numele a două dansuri populare românești; melodie după care se execută fiecare dintre aceste dansuri. – Cf. alb. gjëmp.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)