Am găsit 20 de definiții pentru cuvantul/cuvintele fosfor:

FÓSFOR s. n. Element chimic otrăvitor, ușor inflamabil, care se găsește în natură numai în compuși. [Acc. și fosfór] – Din fr. phosphore.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



FÓSFOR1 s. n. element chimic otrăvitor, inflamabil, care nu se găsește liber în natură. (< fr. phosphore)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

FOSFOR2(O)- elem. fosf(o)-.
Sursa: Marele dicționar de neologisme

FÓSFOR s.n. Element chimic otrăvitor, inflamabil, care nu se găsește liber în natură. [< fr. phosphore, cf. gr. phos – lumină, phoros – purtător].
Sursa: Dicționar de neologisme

*fósfor și fosfór n. (vgr. phosphóros [d. phôs, lumină, și phéro, port]; lat. phósphorus, luceafăru de dimineață; it. sp. fósforo, rus. fósfor). Chim. Un corp simplu trivalent descoperit de Brandt la 1669. Nu există liber, ci ca fosfat neutru de calciŭ în creĭer, nervĭ, lapte, icre, urină și plante, maĭ ales în semințe. E de treĭ felurĭ: ordinar, roș (amorf) și cenușiŭ (metalic). Cel ordinar e solid, incolor saŭ gălbuĭ translucid, moale și veninos și se topește la 44°. E solubil în sulfura de cărbune și se preface în fosfor roș cînd îl încălzeștĭ în vin saŭ în azot la 240°. Acesta nu e veninos și nu se aprinde maĭ jos de 260°. Cel cenușiu lucește la întuneric și se întrebuințează la fabricarea chibriturilor.
Sursa: Dicționaru limbii românești

FÓSFOR (‹ fr. {i}; {s} gr. phosphoros „purtător de lumină”) s. n. Element chimic (P; nr. at. 15, m. at. 30,974). Funcționează în combinații în stările de valență 3 și 5. Se găsește în natură, mai ales sub formă de fosfați (principalul mineral este apatitul), în organismul animal (oase, nervi, urină), în guano și în soluri fertile. Prezintă mai multe modificații alotropice. ◊ F. alb, masă albă, uneori gălbuie, moale ca ceara (p. t. 44ºC, p. f. 287ºC), solubil în sulfură de carbon, foarte activ din punct de vedere chimic, toxic, inflamabil, fosforescent; se păstrează sub apă; luminează în întuneric. ◊ F. roșu, modificație alotropică stabilă, netoxică, folosită la fabricarea chibriturilor. F. a fost descoperit de alchimistul H. Brand în 1669.
Sursa: Dicționar enciclopedic

Fosfor = Phosphorus.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman

fósfor s. n.; simb. P
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

fosfor n. pucioasă, corp simplu solid, de un alb gălbuiu, ce se înflăcărează foarte ușor prin frecare și scapără la întuneric: se trage din oase și servă pentru fabricarea chibriturilor.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FÓSFOR s. n. Element chimic otrăvitor, ușor inflamabil, care se găsește în natură mai ales sub formă de fosfați, în organismul animal, în guano și în solurile fertile. [Acc. și: fosfór] – Din fr. phosphore.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

FÓSFOR s. n. Element chimic otrăvitor, ușor inflamabil, care se găsește în natură numai în compuși. [Acc. și fosfór] – Din fr. phosphore.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

FÓSFOR1 s. n. element chimic otrăvitor, inflamabil, care nu se găsește liber în natură. (< fr. phosphore)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

FOSFOR2(O)- elem. fosf(o)-.
Sursa: Marele dicționar de neologisme

FÓSFOR s.n. Element chimic otrăvitor, inflamabil, care nu se găsește liber în natură. [< fr. phosphore, cf. gr. phos – lumină, phoros – purtător].
Sursa: Dicționar de neologisme

*fósfor și fosfór n. (vgr. phosphóros [d. phôs, lumină, și phéro, port]; lat. phósphorus, luceafăru de dimineață; it. sp. fósforo, rus. fósfor). Chim. Un corp simplu trivalent descoperit de Brandt la 1669. Nu există liber, ci ca fosfat neutru de calciŭ în creĭer, nervĭ, lapte, icre, urină și plante, maĭ ales în semințe. E de treĭ felurĭ: ordinar, roș (amorf) și cenușiŭ (metalic). Cel ordinar e solid, incolor saŭ gălbuĭ translucid, moale și veninos și se topește la 44°. E solubil în sulfura de cărbune și se preface în fosfor roș cînd îl încălzeștĭ în vin saŭ în azot la 240°. Acesta nu e veninos și nu se aprinde maĭ jos de 260°. Cel cenușiu lucește la întuneric și se întrebuințează la fabricarea chibriturilor.
Sursa: Dicționaru limbii românești

FÓSFOR (‹ fr. {i}; {s} gr. phosphoros „purtător de lumină”) s. n. Element chimic (P; nr. at. 15, m. at. 30,974). Funcționează în combinații în stările de valență 3 și 5. Se găsește în natură, mai ales sub formă de fosfați (principalul mineral este apatitul), în organismul animal (oase, nervi, urină), în guano și în soluri fertile. Prezintă mai multe modificații alotropice. ◊ F. alb, masă albă, uneori gălbuie, moale ca ceara (p. t. 44ºC, p. f. 287ºC), solubil în sulfură de carbon, foarte activ din punct de vedere chimic, toxic, inflamabil, fosforescent; se păstrează sub apă; luminează în întuneric. ◊ F. roșu, modificație alotropică stabilă, netoxică, folosită la fabricarea chibriturilor. F. a fost descoperit de alchimistul H. Brand în 1669.
Sursa: Dicționar enciclopedic

Fosfor = Phosphorus.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman

fósfor s. n.; simb. P
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

fosfor n. pucioasă, corp simplu solid, de un alb gălbuiu, ce se înflăcărează foarte ușor prin frecare și scapără la întuneric: se trage din oase și servă pentru fabricarea chibriturilor.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FÓSFOR s. n. Element chimic otrăvitor, ușor inflamabil, care se găsește în natură mai ales sub formă de fosfați, în organismul animal, în guano și în solurile fertile. [Acc. și: fosfór] – Din fr. phosphore.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)