Am găsit 17 definiții pentru cuvantul/cuvintele fin:

FIN1, -Ă, fini, -e, adj. 1. Care este foarte mic; (mic și) delicat, plăcut la aspect, gingaș. ♦ (Despre țesături) Foarte subțire (și străveziu) 2. De (cea mai) bună calitate (în ce privește materialul și execuția). ♦ (Rar; despre metale) Curat, pur, neamestecat. 3. Fig. (Despre idei, gânduri) Subtil, ingenios; (despre organe de simț sau simțuri) care percepe cele mai mici nuanțe; ager, sensibil. ♦ (Despre zâmbet) Abia perceptibil. ♦ (Despre oameni) Cu purtări alese. – Din fr. fin.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



FIN2, -Ă, fini, -e, s. m. și f. Persoană considerată în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie). – Lat. *filianus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

FIN, -Ă adj. 1. subțire, delicat. ◊ mărunt. ◊ curat, pur; neamestecat. 2. foarte sensibil, delicat. 3. (despre oameni) manierat, elegant, bine crescut. 4. (fig.; despre gânduri, idei) subtil, ingenios; isteț. (< fr. fin)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

FIN, -Ă adj. 1. Subțire, delicat. ♦ Mărunt. ♦ Curat, pur; neamestecat. 2. Foarte sensibil, delicat. ♦ Manierat, elegant, binecrescut. ♦ Subtil, ingenios; isteț, dibaci, șiret. [< fr. fin, it. fino].
Sursa: Dicționar de neologisme

fin (fínă), adj. – Delicat, gingaș, rafinat, mărunt, pur. – Mr. fin. It. fino, probabil prin filieră orientală (cf. ngr. φίνος, tc. fino, sb. fin), și în parte din fr. fin.Der. finețe, s. f. (rafinament, delicatețe), format de la fr. finesse, pe baza paralelismului tristețe-tristesse.
Sursa: Dicționarul etimologic român

fin (fíni), s. m. – Băiat considerat în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie). – Mr. h’il’in. Lat. *fῑlῑānus (Pușcariu 611; Philippide, II, 642; Densusianu, GS, II, 314; REW 3296; DAR), format pe baza lui fῑlius ca *patranus (› fr. parrain) pe baza lui pater, cf. alb. fijan, it. figliano „copil alăptat de doică”. Este cuvînt curent (ALR, II, 218). Cf. și lat. *filēnusprov. felen „nepot, ginere”. Nu au valoare vechile der. propuse de Lexiconul de la Buda, p. 28 (din lat. affinis) și Cihac, II, 717 (din alb.). Der. fină, s. f. (fată considerată în raport cu nașii ei); finie, s. f. (înrudire spirituală). Din rom. provin rut. fijin, fijna, fylyna (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 407).
Sursa: Dicționarul etimologic român

fin, fini s. m. (intl.) victimă (a unui hoț, bătăuș, escroc, cartofor etc.).
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

1) fin, -ă s. (lat. *filianus, d. filius, fiŭ, de unde și alb. fiján. D. rom. vine rut. fyin, fyna, fyiyna). Cel botezat în raport cu nașu luĭ. Cel cununat în raport cu nuniĭ luĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *fin, -ă adj. (fr. fin, it. fino, d. germ. fin, ngerm. fein). Supțire [!]: fir fin, ploaĭe fină. Fig. Excelent: vin fin. Delicat: gust fin. Pur: aur fin. Nobil, distins: fizionomie fină. Șiret, abil: acest om e foarte fin. Ascuțit, sensibil: miros, pipăit, auz fin. În mod fin.
Sursa: Dicționaru limbii românești

fin1 adj. m., pl. fini; f. fínă, pl. fíne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

fin2 s. m., pl. fini
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

fin m. cel botezat, în raport cu nașii săi. [Lat. *FILIANUS (din FILIUS)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

fin a. 1. subțire: fir fin, talie fină; 2. de formă delicată: trăsuri fine; 3. căutat pentru excelența-i: piatră fină, vin fin; 4. fără aliaj: aur fin; 5. subtil, ingenios: un gând fin și obscur EM.; 6. abil, șiret: spirit fin.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FIN1, -Ă, fini, -e, adj. 1. Care este foarte mic; (mic și) delicat, plăcut la aspect, gingaș. ♦ (Despre țesături) Foarte subțire (și străveziu). 2. De (cea mai) bună calitate (în ceea ce privește materialul și execuția). ♦ (Rar; despre metale) Curat, pur, neamestecat. 3. Fig. (Despre gânduri, idei) Subtil, ingenios; (despre organe de simț sau simțuri) care percepe cele mai mici nuanțe; ager, sensibil. ♦ (Despre zâmbet) Abia perceptibil. ♦ (Despre oameni) Cu purtări alese. – Din fr. fin.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

FIN2, -Ă, fini, -e, s. m. și f. Persoană considerată în raport cu nașii săi (de botez sau de cununie). – Lat. *filianus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

fîn (fînuri), s. n.1. Iarbă cosită și uscată. – 2. Plantă, Poa tratensis. – Istr. fir. Lat. fēnum (Pușcariu 612; Candrea-Dens., 589; REW 3247; DAR), cf. vegl. fin, it. fieno (sard. fenu), prov. fen, fr. foin, sp. heno, port. (feno). – Der. fînărie, s. f. (fîneață); fîneață, s. f. (teren pe care crește iarba pentru fîn), cu suf. -eață (după DAR de la un lat. *fēnicia); finaț, s. f. (fîneață; fîn), care pare un sing. nou, refăcut de la pl. fînețe, al cuvîntului anterior (după Pușcariu 613; Candrea-Dens., 590; DAR și Giuglea, LL, 37, de la un lat. *fēnacium); fînos, adj. (cu mult fîn). Cf. afîna.
Sursa: Dicționarul etimologic român

fîn n., pl. urĭ (lat. fênum; it. fieno, pv. cat. fe, fr. foin, sp. heno). Ĭarbă cosită și uscată care servește ca nutreț vitelor. Fînu cămileĭ, roșătea. V. pălciană.
Sursa: Dicționaru limbii românești