ELOCUȚIÚNE, elocuțiuni, s. f. 1. Mod de a se exprima gândirea prin cuvinte. ♦ Alegerea și așezarea cuvintelor într-un discurs. 2. Parte a retoricii care tratează despre stilul unui discurs. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. élocution, lat. elocutio, -onis.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ELOCUȚIÚNE s. f. 1. fel de exprimare a ideilor, a gândurilor. ◊ alegerea și dispunerea cuvintelor într-un discurs. 2. parte a retoricii care tratează problemele de stil. (< fr. élocution, lat. elocutio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ELOCUȚIÚNE s.f. 1. Fel de exprimare a ideilor, a gândurilor. ♦ (Ret.) Alegerea și dispunerea cuvintelor într-un discurs. 2. Parte a retoricii care tratează problemele de stil. [Pron. -ți-u-. / cf. lat. elocutio, fr. élocution].
Sursa: Dicționar de neologisme
*elocuțiúne f. (lat. elocútio, -ónis). Modu de a te exprima: elocuțiune ușoară. Acea parte a retoriciĭ care conține regulele [!] stiluluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
elocuțiúne (mod de exprimare, parte a retoricii) (-ți-u-) s. f., g.-d. art. elocuțiúnii; pl. elocuțiúniSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită elocuți(un)e f. 1. mod de a se exprima: elocuțiune ușoară; 2. partea retoricei ce tratează despre alegerea și așezarea cuvintelor.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ELOCUȚIÚNE, elocuțiuni, s. f. 1. Mod de a exprima gândirea prin cuvinte. ♦ Alegerea și așezarea cuvintelor într-un discurs. 2. Parte a retoricii care tratează despre stilul unui discurs. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. élocution, lat. elocutio, -onis.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)