Am găsit 14 definiții pentru cuvantul/cuvintele dur:

DUR1, -Ă, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide) Greu de zgâriat sau de străpuns; tare. 2. (Despre ape) Care conține săruri (de calciu și magneziu) peste limita admisă pentru apele potabile industriale. 3. (În sintagma) Consoană dură = consoană a cărei articulație nu conține nici un element palatal. 4. Fig. Aspru; sever; violent, brutal, crud. – Din fr. dur, lat. durus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



DUR2 interj., v. dura1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DUR1 adj. (muz.) major. (< germ. dur)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

DUR2, -Ă adj. 1. (despre corpuri) tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ♦ consoană ~ă = consoană care nu are nici un element palatal în articulația ei. 2. (despre ape) cu mare proporție de săruri de calciu și magneziu. 3. (fig.) aspru; crud, brutal. (< fr. dur, lat. durus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

DUR, -Ă adj. 1. Tare, solid; greu de străpuns, de zgâriat. ◊ (Fon.) Consoană dură = consoană care nu are nici un element palatal în articulația ei. 2. (Despre ape) Bogat în săruri, cu mare proporție de săruri. 3. (Fig.) Aspru; crud, neomenos. [< fr. dur, it. duro, lat. durus].
Sursa: Dicționar de neologisme

dur interj. – Exprimă zgomotul produs de rostogolirea unui obiect rotund. Creație expresivă. – Der. dur(a)-vur(a) (var. tura-vura), adv. (inutil, degeaba); dură, s. f. (felie, bucată rotundă; Olt., dans popular); de-a dura, adv. (de-a rostogolul); duriță, s. f. (rotiță, stea la pinteni); durigă, s. f. (roată, scripete); duriga, vb. (Trans., a arunca; a face să se rostogolească); durilă, s. f. (Olt., mîner de vîrtelniță); durui (var. durăi, durdui), vb. (a se rostogoli cu zgomot; Trans. de Vest, a tuna), a cărui ultimă formă indică o confuzie cu dudui); durăt (var. durăit, duruit), s. n. (Mold., larmă, harababură); durăitură, s. f. (harababură); duruitoare (var. durăitoare), s. f. (morișcă; cascadă); durduca, vb. (a învîrti), rezultat din încrucișarea cu durdă; durdulica, vb. (Trans., a învîrti), cuvînt identic cu cel anterior, cu infixul expresiv -li; durligi, s. m. pl. (Mold., picioare), pare o încrucișare a lui durigă cu tîrlici (cf. Bogrea, Dacor., IV, 812).
Sursa: Dicționarul etimologic român

dur (dúră), adj. – Tare, aspru. Lat. durus (sec. XIX). – Der. dura, vb. (a ține, a fi, a dăinui); duritate, s. f. (tărie, rezistență); durabil, adj. (care durează); durabilitate, s. f. (trăinicie, rezistență); durată, s. f. (interval, răstimp), din it. durata, sau traducere din fr. durée.
Sursa: Dicționarul etimologic român

* dur, -ă adj. (lat. durus). Tare, solid, greŭ de zgîriat: diamantu e cel maĭ dur corp. Fig. Aspru, crud, neomenos: om, suflet dur. Adv. În mod dur.
Sursa: Dicționaru limbii românești

dur1 adj. m., pl. duri; f. dúră, pl. dúre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

dur2 interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

dur a. 1. greu de sgâriat: diamantul e cel mai dur dintre toate corpurile; 2. fig. aspru, crud, neomenos.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

dur ! int. exprimă sgomotul rostogolirii: dur la deal, dur la vale ! CR. [Onomatopee].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

DUR1, -Ă, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide) Greu de zgâriat sau de străpuns; tare. 2. (Despre ape) Care conține săruri (de calciu și magneziu) peste limita admisă pentru apele potabile sau industriale. 3. (În sintagma) Consoană dură = consoană a cărei articulație nu conține niciun element palatal. 4. Fig. Aspru; sever; violent, brutal, crud. – Din fr. dur, lat. durus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DUR2 interj. v. dura1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)