DINȚÁR, dințáre, s.n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei. 2. Grătar în dreptul scocului morii, care oprește pătrunderea corpurilor aduse de apă.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane
DINȚÁR, dințare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2. Grătar în dreptul scocului morii. – Dinte + suf. -ar.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
dințar, -ăreasă, dințari, -ărese s. m., s. f. medic stomatolog.Sursa: Dicționar de argou al limbii române dințár s. n., pl. dințáreSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită dințar m. 1. unealtă cu care se îndreptează dinții ferestrăului; 2. grătar ce se pune în dreptul scocurilor morii spre a opri murdăriile ce vin pe apă.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
DINȚÁR, dințare, s. n. 1. Unealtă cu care se înclină dinții fierăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui. 2. Grătar în dreptul scocului morii. – Dinte + suf. -ar.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)