DESÁG s. m. v. desagă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a deság (desági), s. m. – Traistă de formă specială, alcătuită din doi saci de pînză egali, care se poartă în echilibru, agățați de umăr. – Var. desagă. Mr. disagă, tisagă, megl. disagă, istr. bisagă. Ngr. δισάϰϰι sau δισάϰϰιον, format ca lat. bisaccium (Tiktin; Candrea; Pascu, II, 32; Scriban) și probabil încrucișat cu ngr. σάγη „bagaj”; cf. bg. disagi, bisagi (după Cihac, II, 94 și Conev 65, rom. ar proveni din bg.), it. bisacce (› istr.), fr. besace. – Der. desăgar, s. m. (călugăr care caută mîncarea și o transportă în desagă; călugăr cerșetor; cerșetor); desăgăriță, s. f. (călugăriță care aduce mîncare la mănăstire); desăgi, vb. (a încărca prea mult, a împovăra; a deșela).Sursa: Dicționarul etimologic român
deság m. (mgr. disákkion, disákki, compus ca și lat. bĭsaccium, adică „doĭ sacĭ”; it. bisaccia, bisacce, bisacca, fr. bissac, besace; bg. bisagi, disagi, sîrb. bisag, bisaga). Doĭ sacĭ maĭ micĭ legațĭ unu de altu care se poartă pe umerĭ saŭ pe spinarea caluluĭ saŭ a măgaruluĭ: a pornit cu desagiĭ la drum, ĭar într’un desag avea un fluĭer. – Și deságă f., pl. ăgĭ. În Munt. vest și dăsag, dăsagă. V. coburĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
DESÁG s. m. v. desagă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)