Am găsit 8 definiții pentru cuvantul/cuvintele demon:

DÉMON, demoni, s. m. 1. Diavol, drac. ♦ Fig. Om rău. ♦ Ființă imaginară considerată ca spirit al răului. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice. ♦ (În gândirea mitică și în poezie) Geniu al neliniștii, care stârnește dorințe, pasiuni etc. [Var.: (reg.) dímon s. m.] – Din ngr. démonas. Cf. fr. démon.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



DÉMON s. m. 1. (ant.) spirit care dirijează destinul oamenilor, al cetăților etc. 2. diavol, drac. ◊ (fig.) om rău. 3. (în literatura romantică) ființă care întruchipează răzvrătirea împotriva destinului, eroismul, curajul, măreția, frumusețea fizică etc. ◊ (în poezie) geniu chinuit de neliniște, care stârnește pasiuni, dorințe. (< fr. démon, lat. daemon, gr. daimon)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

DÉMON s.m. 1. (Ant.) Geniu căruia i se atribuie puterea de a stârni dorințe, pasiuni. 2. Diavol, drac. ♦ (Fig.) Om rău. // (În forma demono-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) diavol”, „demonic”. [Cf. fr. daimon – ființă supranaturală, geniu].
Sursa: Dicționar de neologisme

démon (démoni), s. m. – Drac, diavol. – Var. (Mold.) dimon. Mr. dhemon. Ngr. δαίμων, în parte prin intermediul sl. demonĭ (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 51). Sec. XVII, popular cu forma mold., mai ales aplicată la copii (Iordan, Dacor., VII, 140, combătînd explicația lui Philippide, Principii, 236, care se gîndea la o alterare prin tabú). – Der. demonic (var. demoniac), adj., cuvinte culte, din gr. δαιμωνι(α)ϰός; îndemonit, adj. (posedat de diavol), înv., folosit de Cantemir.
Sursa: Dicționarul etimologic român

*démon m. (vgr. daimon, zeŭ, geniŭ, diavol, destin, d. daiomai, împart). În politeizmu antic, geniŭ, spirit bun saŭ răŭ (ca astăzi îngeru în credința poporuluĭ): demonu luĭ Socrate. În religiunea creștinească, înger căzut din cer, diavol, drac. Fig. Persoană rea. V. dimon.
Sursa: Dicționaru limbii românești

démon s. m., pl. démoni
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

demon m. 1. în politeismul antic, geniu bun sau rău: demonul lui Socrate; 2. în religiunea creștină, înger căzut, diavol: muncit de al suferinței demon ne'mblânzit GR. AL.; 3. fig. copil râu, ființă rea.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

DÉMON, demoni, s. m. 1. Diavol, drac. ♦ Fig. Om rău. ♦ Ființă imaginară considerată ca spirit al răului. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice. ♦ (În gândirea mitică și în poezie) Geniu al neliniștii, care stârnește dorințe, pasiuni etc. [Var.: (reg.) dímon s. m.] – Din ngr. démonas. Cf. fr. d é m o n.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)