defáimă (-me), s. f. – Ponegrire, calomniere. Lat. *diffamia (Pușcariu 495; Rosetti, I, 165), format ca infamia. Este cuvînt înv. și rar. În general, cercetătorii preferă să plece de la vb. *diffamāre, prin intermediul unei var. pop. *diffamiāre (Lambrior 372; Candrea-Dens., 477; Tiktin; Candrea). – Der. defăima, vb. (a ponegri, a calomnia, a discredita), apare din sec. XVII; defăimător, adj. (care defăimează). Cf. faimă.Sursa: Dicționarul etimologic român DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. [Prez. ind. și.: defáim] – Din lat. *diffamiare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
defăimá (a ~) (-făi-) vb., ind. prez. 3 defăimeázăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită defăimà v. a vorbi de rău. [Tras din defaimă = lat. DIFFAMIA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ Refl. (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. – Din lat. *diffamiare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. [Prez. ind. și.: defáim] – Din lat. *diffamiare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a defăimá (a ~) (-făi-) vb., ind. prez. 3 defăimeázăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
defăimà v. a vorbi de rău. [Tras din defaimă = lat. DIFFAMIA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ Refl. (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. – Din lat. *diffamiare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. [Prez. ind. și.: defáim] – Din lat. *diffamiare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a defăimá (a ~) (-făi-) vb., ind. prez. 3 defăimeázăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită defăimà v. a vorbi de rău. [Tras din defaimă = lat. DIFFAMIA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ Refl. (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. – Din lat. *diffamiare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)