Am găsit 6 definiții pentru cuvantul/cuvintele culca:

CULCÁ, culc, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) întinde, a (se) așeza în poziție orizontală (spre a dormi, a se odihni sau a face să adoarmă sau să se odihnească). ◊ Expr. (Refl.) A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) = a nu se sinchisi de nimic, a fi nepăsător. Culcă-te sau poți să te culci pe o (sau pe acea) ureche = ia-ți nădejdea; e în zadar să mai păstrezi vreo speranță. ♦ Refl. recipr. (Fam.) A avea raporturi sexuale cu cineva. ♦ Tranz. A adăposti peste noapte; a găzdui. ♦ A pune pe cineva să se întindă sau a se întinde la pământ cu fața în jos (în cadrul unor exerciții militare). 2. Tranz. A pune, a așeza un obiect, o parte a corpului etc. pe ceva sau pe cineva. 3. Tranz. (În expr.) A culca la pământ = a doborî; a ucide. ♦ Refl. (Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pământ. – Lat. collocare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



culcá (cúlc, culcát), vb.1. A întinde, a lungi, a așeza. – 2. (Refl.) A se întinde, a se culca în pat. – 3. A găzdui. – 4. A trînti, a doborî la pămînt. – 5. A doborî, a omorî. – 6. (Refl.) A se trînti, a se tolăni. – 7. (Refl.) A se culca, a avea relații sexuale cu cineva. – Mr. culcu, megl. culc, istr. cucu. Lat. collǒcāre (Diez, I, 123; Pușcariu 435; Candrea-Dens., 1005; REW 2052; DAR), sau, după Lausberg 26, de la cōlǒcāre, formă atestată, în care ō a trecut la ŭ după sincopă; cf. it. coricare, colcare (lucan. culcá, abruz. culecá, calabr. curcare), prov., cat., sp. colgar, fr. coucher (› sp. colcha). Sensul 7, care apare în sec. XVII (Stoica Ludescu), este comun tuturor limbilor romanice. – Der. culcat, s. n. (acțiunea de a se culca; ora de culcare); culcată, s. f. (palmă, unitate de măsură); culcuș, s. n. (pat; loc de odihnă sau de dormit; șură de paie; bîrlog, vizuină; strat, filon, zăcămînt), mr. culcuș.
Sursa: Dicționarul etimologic român

culca, culc v. r. (eufem.) a avea contact sexual
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

culcá (a ~) vb., ind. prez. 3 cúlcă
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

culcà v. 1. a pune și întinde ca să doarmă: a culca copiii; 2. a da la pământ, a doborî: vântul culcă grâul; 3. a apleca la o parte: culcă puțin hârtia; 4. a se pune în pat sau în culcuș, a se odihni. [Lat. COLLOCARE, a așeza, a pune (restrâns la a pune în pat)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CULCÁ, culc, vb. I 1. Refl. și tranz. A (se) întinde, a (se) așeza în poziție orizontală (spre a dormi, a se odihni sau a face să adoarmă sau să se odihnească). ◊ Expr. (Refl.) A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) = a) a se lăsa în nădejdea cuiva; b) a aștepta zadarnic să se realizeze o promisiune; c) a nu se sinchisi de nimic, a fi nepăsător. Culcă-te sau poți să te culci pe o (sau pe acea) ureche = ia-ți nădejdea; e în zadar să mai ai vreo speranță. ♦ Refl. recipr. (Fam.) A avea raporturi sexuale cu cineva. ♦ Tranz. A adăposti peste noapte; a găzdui. ♦ A pune pe cineva să se întindă sau a se întinde la pământ cu fața în jos (în cadrul unor exerciții militare). 2. Tranz. A pune, a așeza un obiect, o parte a corpului etc. pe ceva sau pe cineva. 3. Tranz. (În expr.) A culca la pământ = a doborî; a ucide. ♦ Refl. (Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pământ. – Lat. collocare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)