*creștinízm n. (d. creștin). Religiunea creștinească. – Creștinizmu e religiunea luĭ Hristos și a început din Iudeĭa, de unde, îndată după moartea luĭ Hristos, apostoliĭ aŭ răspîndit-o în toată lumea. Sfîntu Petru fu primu episcop al Romeĭ, dar fundatoru [!] cel maĭ activ al bisericiĭ creștineștĭ fu, de sigur [!], sfîntu Paul, care propagă în Grecia și Italia noŭa învățătură. Răpedea [!] dezvoltare a creștinizmuluĭ se datorește 1) nevoiĭ pe care o simțeaŭ ceĭ de jos de o religiune mîngîĭetoare și dătătoare de speranță, 2) caracteruluĭ luĭ universal, pe cînd cele-lalte religiunĭ eraŭ locale. 3) neputințeĭ păgînizmuluĭ de a opri stricăcĭunea întregiĭ lumĭ. La început persecutat de Romanĭ (de la Nerone pînă la Dioclețian) din pricină că avea ceva din intoleranța și excluzivizmu [!] judaic, ajunse religiunea statuluĭ roman supt [!] Constantin, care, la 325, convocă conciliu [!] de la Nicea, după ce, la 313, proclamase principiu toleranțeĭ religioase (edictu din Milan). La 858 Fotiŭ, episcopu Constantinopoluluĭ, se despărți de episcopu Romeĭ. Ast-fel, creștiniĭ romanĭ se despărțiră de ceĭ greceștĭ și se numiră catolicĭ, alțiĭ ortodocșĭ. Altă sectă creștinească e arianizmu [!], predicat pe la 318 de Ariŭ și care a avut mare răspîndire în evu mediŭ1. Alțĭ sectarĭ aŭ maĭ fost iconoclaștiĭ, Valdejiĭ și Albigejiĭ, ĭar pintre [!] ereziarhĭ îs celebri Wiclef, Ieronim din Praga și Ion Huss. În sfîrșit, în sec. 16 apăru reforma luĭ Luther, care nu recunoaște altă autoritate de cît a Bibliiĭ. La Românĭ, originea creștinizmuluĭ e romană, după cum se vede din cuvintele: creștin, cruce, biserică, altar, tîmplă ș. a. Biserica de care țin Româniĭ acum e cea grecească, afară de o mică parte de Ardelenĭ, care la 1697, recunoscură autoritatea Romeĭ, ceĭa ce e în interesu patriiĭ, și așa ar trebui să facă toțĭ Româniĭ, condușĭ de maĭ-mariĭ bisericiĭ ortodoxe!
Sursa: Dicționaru limbii românești