Am găsit 13 definiții pentru cuvantul/cuvintele cotor:

COTÓR, (1, 2) cotoare, s. n., (3) cotori, s. m. 1. S. n. Tulpină, lujer (la legume și la plante erbacee) care susține frunzele, fructul sau florile. ♦ Partea de jos a unei tulpini. Cotorul viței. ♦ Cocean (3). ♦ Rest nefolositor dintr-un obiect uzat. ♦ (Fam.) Mătură foarte uzată. 2. S. n. Parte, loc unde se leagă sau unde se cos foile unei cărți, ale unui registru, ale unui caiet etc. ♦ Parte a unui chitanțier, a unui bonier etc. rămasă după ce s-au rupt jumătățile detașabile ale foilor; partea fiecărei foi care rămâne în chitanțier, bonier etc. după predarea chitanței. 3. S. m. (La ființe; rar) Partea dinspre rădăcină a unei pene, a unei cozi sau a unui fir de păr. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



cotór (-oáre), s. n.1. Bucată, piesă sau parte care unește două obiecte: coadă, peduncul, pețiol, mîner etc. – 2. Parte unde se leagă sau cos filele unei cărți. – 3. Trunchi, tulpină, lujer. – 4. Ciot (de membru), mont. – 5. Ciot (de creangă). – 6. Mîner. – 7. Cocean, știulete. – 8. Rest, reziduu. – 9. Resturi de paie. – 10. (Arg.) Bani. Origine necunoscută, dar probabil expresivă: cf. cotrobăi. Celelalte ipoteze nu par probabile: din mag. kötö „legat zdravăn” (Cihac, II, 493); din lat. captorius (Candrea-Dens., 400); din lat. *coactorium „loc unde se îmbină două obiecte” (DAR); din sb. katarište „lance de drapel”) (Bogrea, Dacor., IV, 802). Sensul 10, după Graur 143, vine din țig. kotor „bucată” (cf. Besses 54); este însă mai probabil ca țig. să provină din rom., cu sensul de „bucată în general”, ceea ce nu exclude faptul de a fi intrat din nou în rom. cu sensul particular de „bani”. Der. cotoros, adj. (tare, dur); cotori, vb. (a lega vița de vie; a curăța de lăstari via; a jumuli o pasăre; a lovi, a bate); cotorit, s. n. (curățire de lăstari a viței); cotoreală, s. f. (cotorit; bătaie; furt); cotorai, s. m. (persoană care curăță lăstari); cotoraie, s. f. (pensetă de epilat; bunuri gospodărești, obiecte casnice); încotora, vb. (refl., a crește o plantă, a se dezvolta; a îmbina, a uni două obiecte; a trăi o pereche fără a se căsători, a trăi în concubinaj); cotoroi, vb. (a scruta, a iscodi); cotorosi, vb. (a scociorî, a căuta), pe care DAR îl explică prin mag. kotorázni, și care pare mai curînd rezultatul unei confuzii cu cotorosi „a scăpa de ceva”; cotreang, s. m. (tulpină de trestie care nu se dezvoltă normal); cotring, s. m. (ciorchine); cotrobol, s. m. (resturi).
Sursa: Dicționarul etimologic român

cotór n., pl. oare (var. din cătur). Trunchĭ de plantă maĭ mică: cotor de floarea soareluĭ, de cînepă. Registru cu cotor (după fr. régistre à souche), registru de chitanțe duple [!], una primitoruluĭ, și alta (care rămâne în registru ca un cotor) casieruluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cotór s. n., pl. cotoáre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cotor n. 1. partea plantei ce iese din pământ și scoate ramuri, frunze, flori și fructe; 2. mâner de cuțit mare, coadă de topor. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

COTÓR, (1, 2) cotoare, s. n., (3) cotori, s. m. 1. S. n. Tulpină, lujer (la legume și la plante erbacee) care susține frunzele, fructul sau florile. ♦ Partea de jos a unei tulpini. Cotorul viței. ♦ Cocean (3). ♦ Rest nefolositor dintr-un obiect uzat. ** (Fam.) Mătură foarte uzată. 2. S. n. Parte, loc unde se leagă sau unde se cos foile unei cărți, ale unui registru, ale unui caiet etc. ♦ Parte a unui chitanțier, a unui bonier etc. rămasă după ce s-au rupt jumătățile detașabile ale foilor; partea fiecărei foi care rămâne în chitanțier, bonier etc. după predarea chitanței. 3. S. m. (Rar) Partea dinspre rădăcină a unei pene, a unei cozi sau a unui fir de păr. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

COTÓR, (1, 2) cotoare, s. n., (3) cotori, s. m. 1. S. n. Tulpină, lujer (la legume și la plante erbacee) care susține frunzele, fructul sau florile. ♦ Partea de jos a unei tulpini. Cotorul viței. ♦ Cocean (3). ♦ Rest nefolositor dintr-un obiect uzat. ♦ (Fam.) Mătură foarte uzată. 2. S. n. Parte, loc unde se leagă sau unde se cos foile unei cărți, ale unui registru, ale unui caiet etc. ♦ Parte a unui chitanțier, a unui bonier etc. rămasă după ce s-au rupt jumătățile detașabile ale foilor; partea fiecărei foi care rămâne în chitanțier, bonier etc. după predarea chitanței. 3. S. m. (La ființe; rar) Partea dinspre rădăcină a unei pene, a unei cozi sau a unui fir de păr. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

cotór (-oáre), s. n.1. Bucată, piesă sau parte care unește două obiecte: coadă, peduncul, pețiol, mîner etc. – 2. Parte unde se leagă sau cos filele unei cărți. – 3. Trunchi, tulpină, lujer. – 4. Ciot (de membru), mont. – 5. Ciot (de creangă). – 6. Mîner. – 7. Cocean, știulete. – 8. Rest, reziduu. – 9. Resturi de paie. – 10. (Arg.) Bani. Origine necunoscută, dar probabil expresivă: cf. cotrobăi. Celelalte ipoteze nu par probabile: din mag. kötö „legat zdravăn” (Cihac, II, 493); din lat. captorius (Candrea-Dens., 400); din lat. *coactorium „loc unde se îmbină două obiecte” (DAR); din sb. katarište „lance de drapel”) (Bogrea, Dacor., IV, 802). Sensul 10, după Graur 143, vine din țig. kotor „bucată” (cf. Besses 54); este însă mai probabil ca țig. să provină din rom., cu sensul de „bucată în general”, ceea ce nu exclude faptul de a fi intrat din nou în rom. cu sensul particular de „bani”. Der. cotoros, adj. (tare, dur); cotori, vb. (a lega vița de vie; a curăța de lăstari via; a jumuli o pasăre; a lovi, a bate); cotorit, s. n. (curățire de lăstari a viței); cotoreală, s. f. (cotorit; bătaie; furt); cotorai, s. m. (persoană care curăță lăstari); cotoraie, s. f. (pensetă de epilat; bunuri gospodărești, obiecte casnice); încotora, vb. (refl., a crește o plantă, a se dezvolta; a îmbina, a uni două obiecte; a trăi o pereche fără a se căsători, a trăi în concubinaj); cotoroi, vb. (a scruta, a iscodi); cotorosi, vb. (a scociorî, a căuta), pe care DAR îl explică prin mag. kotorázni, și care pare mai curînd rezultatul unei confuzii cu cotorosi „a scăpa de ceva”; cotreang, s. m. (tulpină de trestie care nu se dezvoltă normal); cotring, s. m. (ciorchine); cotrobol, s. m. (resturi).
Sursa: Dicționarul etimologic român

cotór n., pl. oare (var. din cătur). Trunchĭ de plantă maĭ mică: cotor de floarea soareluĭ, de cînepă. Registru cu cotor (după fr. régistre à souche), registru de chitanțe duple [!], una primitoruluĭ, și alta (care rămâne în registru ca un cotor) casieruluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cotór s. n., pl. cotoáre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cotor n. 1. partea plantei ce iese din pământ și scoate ramuri, frunze, flori și fructe; 2. mâner de cuțit mare, coadă de topor. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

COTÓR, (1, 2) cotoare, s. n., (3) cotori, s. m. 1. S. n. Tulpină, lujer (la legume și la plante erbacee) care susține frunzele, fructul sau florile. ♦ Partea de jos a unei tulpini. Cotorul viței. ♦ Cocean (3). ♦ Rest nefolositor dintr-un obiect uzat. ** (Fam.) Mătură foarte uzată. 2. S. n. Parte, loc unde se leagă sau unde se cos foile unei cărți, ale unui registru, ale unui caiet etc. ♦ Parte a unui chitanțier, a unui bonier etc. rămasă după ce s-au rupt jumătățile detașabile ale foilor; partea fiecărei foi care rămâne în chitanțier, bonier etc. după predarea chitanței. 3. S. m. (Rar) Partea dinspre rădăcină a unei pene, a unei cozi sau a unui fir de păr. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

coțór, coțóri, s.m. (reg.) cotoi, pisoi, motan, cotoșman, mârtan.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme