CONTRARIÁ, contrariez, vb. I. Tranz. A supăra sau a surprinde pe cineva în mod neplăcut, făcând sau spunându-i ceva care se opune convingerilor, intențiilor sau dorințelor sale. [Pr.: -ri-a] – Din fr. contrarier.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CONTRARIÁ vb. tr. a șoca, a surprinde neplăcut pe cineva (în contradicție cu convingerile, așteptările, dorința sau intenția sa). (< fr. contrarier)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
CONTRARIÁ vb. I. tr. A surprinde neplăcut pe cineva (făcând sau spunând ceva în contradicție cu convingerile, așteptările, dorința sau intenția sa). [Pron. -ri-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind. / cf. fr. contrarier].
Sursa: Dicționar de neologisme
contrariá (a ~) (-ri-a) vb., ind. prez. 3 contrariáză, 1 pl. contrariém (-ri-em); conj. prez. 3 să contrariéze; ger. contrariínd (-ri-ind)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită contrarià v. 1. a zice sau a face contrar altora; 2. a împiedica, a se opune: a contraria un proiect.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CONTRARIÁ, contrariez, vb. I. Tranz. A supăra sau a surprinde pe cineva în mod neplăcut, făcând sau spunându-i ceva care se opune convingerilor, intențiilor sau așteptărilor, dorințelor sale. [Pr.: -ri-a] – Din fr. contrarier.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
contraria - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul contrariu