CONGRUÉNȚĂ, congruențe, s. f. 1. Acord, concordanță, coincidență. ♦ (Mat.) Relație care există între două numere întregi când diferența lor este multiplul unui număr întreg. 2. Însușirea de a fi congruent. [Pr.: -gru-en-] – Din fr. congruence, lat. congruentia.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CONGRUÉNȚĂ s. f. 1. însușirea de a fi congruent; potrivire deplină. ♦ (mat.) relație de ~ = relație dintre două numere întregi congruente. ◊ acord între gândurile, sentimentele, convingerile cuiva în comportamemtul său. 2. acord între subiect și predicat. 3. (med.) calitate a unei anastomoze ale cărei părți se împreună perfect. (< fr. congruence, lat. congruentia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
CONGRUÉNȚĂ s.f. Acord, concordanță; coincidență. ♦ Relație care arată că două numere sunt congruente în raport cu un anumit divizor comun. ♦ Egalitate a figurilor geometrice. [Cf. fr. congruence, it. congruenza, lat. congruentia].
Sursa: Dicționar de neologisme
*congruénță f. (lat. congruentia). Calitatea de a fi congruent (potrivire): congruența gestuluĭ cu vorba.
Sursa: Dicționaru limbii românești
congruénță (-gru-en-) s. f., g.-d. art. congruénței; pl. congruénțeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită CONGRUÉNȚĂ, congruențe, s. f. 1. Acord, concordanță, coincidență. ♦ (Mat.) Relație care există între două numere întregi când diferența lor este multiplul unui număr întreg. 2. Însușirea de a fi congruent. [Pr.: -gru-en-] – Din fr. congruence, lat. congruentia.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
congruenta - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul congruent
congruentă - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul congruent