CONCATENÁȚIE, concatenații, s. f. 1. (Lingv.) Înlănțuire a elementelor vecine, în plan sintagmatic. 2. (Lit.) Înlănțuire retorică de anadiploze succesive; epiplocă. – Din fr. concaténation.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CONCATENÁȚIE s.f. (Lit.) Figură de stil constând în înlăturarea membrelor unei perioade prin unele cuvinte împrumutate de la un membru precedent; înlănțuire de anadiploze succesive; conexiune; epiplocă. [< fr. concaténation, lat. concatenatio].
Sursa: Dicționar de neologisme
CONCATENÁȚIE s. f. 1. figură de stil constând în înlăturarea membrelor unei perioade prin cuvinte împrumutate de la un membru precedent; înlănțuire retorică de anadiploze succesive; conexiune; epiplocă. 2. (lingv.) înlănțuire de elemente vecine, în plan sintagmatic; (p. ext.) înlănțuire de elemente constitutive (cauze și efecte, termeni ai unui silogism etc.); juxtapunere. (<fr. concaténation, lat. concatenatio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
*concatenáție (-ți-e) s. f., art. concatenáția (-ți-a), g.-d. art. concatenáției; pl. concatenáții, art. concatenáțiile(-ți-i-)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită CONCATENÁȚIE, concatenații, s. f. 1. (Lingv.) Înlănțuire a elementelor vecine, în plan sintagmatic. 2. Înlănțuire retorică de anadiploze succesive; epiplocă. Din fr. concaténation.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)