COCÓTĂ, cocote, s. f. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. – Din fr. cocotte.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a COCÓTĂ s. f. femeie de moravuri ușoare; prostituată. (< fr. cocotte)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
COCÓTĂ s.f. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. [< fr. cocotte].
Sursa: Dicționar de neologisme
*cocótă f., pl. e (fr. cocotte și cocote). Triv. Curvă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
cocótă s. f., g.-d. art. cocótei; pl. cocóteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită COCÓTĂ, cocote, s. f. Femeie de moravuri ușoare; prostituată. – Din fr. cocotte.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) COCOȚÁ, cocóț, vb. I. Tranz. și refl. A (se) urca pe ceva, a (se) așeza pe un loc mai ridicat. ♦ Fig. A promova într-un post sau la o situație nemeritată. [Prez. ind. și: cocoțez] – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
cocoțá (cocoțéz, cocoțát), vb. – A se urca, a se așeza pe un loc mai ridicat. – Var. cucuța, gogoța. Probabil der. de la rădăcina expresivă coc, cf. cucă „culme, vîrf”, cucuia „a se urca” (Pușcariu 424). Este puțin probabilă legătura cu cocoș pe care o propun Cihac, II, 67 și Tiktin. După Giuglea, Dacor., I, 495, din lat. cucutium; mai tîrziu, Giuglea, Dacor., IV, 1554, a propus un lat. *concaptiāre, de asemenea dificil.Sursa: Dicționarul etimologic român cocoțá (a ~) vb., ind. prez. 3 cocoáțăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cocoțà (gogoțà) v. 1. se zice despre păsări când s’așează pe o ramură de copaciu; 2. fig. a se așeza pe ceva înalt sau în locul cel mai bun. [Cf. cucuia].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
COCOȚÁ, cocóț, vb. I. Tranz. și refl. A (se) urca pe ceva, a (se) așeza pe un loc mai ridicat. ♦ Fig. A promova într-un post sau la o situație nemeritată. [Prez. ind. și: cocoțez] – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) COCOȚÁ, cocóț, vb. I. Tranz. și refl. A (se) urca pe ceva, a (se) așeza pe un loc mai ridicat. ♦ Fig. A promova într-un post sau la o situație nemeritată. [Prez. ind. și: cocoțez] – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a cocoțá (cocoțéz, cocoțát), vb. – A se urca, a se așeza pe un loc mai ridicat. – Var. cucuța, gogoța. Probabil der. de la rădăcina expresivă coc, cf. cucă „culme, vîrf”, cucuia „a se urca” (Pușcariu 424). Este puțin probabilă legătura cu cocoș pe care o propun Cihac, II, 67 și Tiktin. După Giuglea, Dacor., I, 495, din lat. cucutium; mai tîrziu, Giuglea, Dacor., IV, 1554, a propus un lat. *concaptiāre, de asemenea dificil.Sursa: Dicționarul etimologic român cocoțá (a ~) vb., ind. prez. 3 cocoáțăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
cocoțà (gogoțà) v. 1. se zice despre păsări când s’așează pe o ramură de copaciu; 2. fig. a se așeza pe ceva înalt sau în locul cel mai bun. [Cf. cucuia].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
COCOȚÁ, cocóț, vb. I. Tranz. și refl. A (se) urca pe ceva, a (se) așeza pe un loc mai ridicat. ♦ Fig. A promova într-un post sau la o situație nemeritată. [Prez. ind. și: cocoțez] – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)