Am găsit 13 definiții pentru cuvantul/cuvintele claca:

CLACÁ, clachez, vb. I. Intranz. (Despre sportivi) A suferi o întindere sau o ruptură de tendon ori de ligament la picioare, în urma unui efort. – Din fr. claquer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

CLACÁ vb. I. intr. 1. a face să se audă, a produce un zgomot sec ◊ (despre condensatori) a se strica. 2. (fig., fam.) a ceda psihic în urma unor suprasolicitări. ◊ a eșua, a da greș. II. refl. a-și luxa tendonul la picior. ◊ (despre cai) a avea tendoanele picioarelor (din față) umflate. (< fr. claquer)
Sursa: Marele dicționar de neologisme


CLACÁ vb. I. 1. intr. (Franțuzism) A face să se audă, a produce un zgomot sec. ♦ (Despre condensatori) A se strica. 2. refl. A-și luxa tendonul la picior (printr-o călcătură stângace). ♦ (Despre cai) A avea tendoanele picioarelor (din față) umflate. [< fr. claquer].
Sursa: Dicționar de neologisme

clacá (a ~) vb., ind. prez. 3 clacheáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

CLACÁ, clachez, vb. I. Intranz. (Despre sportivi) A suferi o întindere sau o ruptură de tendon ori de ligament la picioare, în urma unui efort. ♦ P. ext. A ceda din punct de vedere nervos. – Din fr. claquer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CLÁCĂ, clăci, s. f. 1. Formă caracteristică a rentei feudale, constând din munca gratuită pe care țăranul, fără pământ, era obligat să o presteze în folosul stăpânului de moșie. ◊ Expr. Lucru de clacă = lucru făcut fără tragere de inimă, de mântuială, prost. 2. Muncă colectivă benevolă prestată de țărani pentru a se ajuta unii pe alții și care adesea este însoțită ori urmată de o mică petrecere, de glume, povestiri etc. ◊ Expr. Vorbă de clacă = vorbă inutilă sau neserioasă; flecăreală. – Din bg. tlaka.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

clácă (clắci), s. f.1. (Înv.) Prestație feudală, muncă neplătită pe care iobagul era obligat să o facă în folosul stăpînului. – 2. Muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spontan și gratuit, cu caracter de reciprocitate. Se face în general pentru muncile cîmpului, pentru construcții și, între femei, pentru treburile gospodărești, și se termină de obicei printr-o petrecere, cu băuturi și jocuri de societate. Sl. tlaka „serviciu feudal” (Cihac, II, 416; Conev 66); cf. sb., cr., slov., ceh. tlaka „serviciu”, pol. tłoska „muncă voluntară”, rut. kljaka, al cărui fonetism indică un împrumut din rom. (Miklosich, Wander., 21; Candrea, Elemente, 407). Cf. toloacă.Der. clăcui, vb. (a organiza sau a participa la o clacă, muncă voluntară); clăcaș, s. m. (înv., birnic; care ia parte la o clacă); clăcășesc, adj. (de clăcași).
Sursa: Dicționarul etimologic român

CLÁCĂ (‹ bg., scr.) s. f. 1. Formă a rentei în muncă prestată de țărani șerbi și liberi, fără pămînt, în Țara Românească și Moldova, în beneficiul stăpînilor de pămînt. A cunoscut o permanentă creștere, ajungînd în sec. 19 la 56 de zile în Țara Românească și 84 în Moldova. Desființată prin reforma agrară din 1864, ea s-a menținut sub forme deghizate până în sec. 20; (în Moldova) boieresc (2). 2. Muncă colectivă benevolă pe care o fac țăranii, unii în folosul altora, și care de obicei este însoțită de o mică petrecere cu povestiri, glume, jocuri etc. V. șezătoare (1).
Sursa: Dicționar enciclopedic

clácă f., pl. ăcĭ (vsl. sîrb. tlaka, d. tlačiti, a izbi, tlešti-tlŭkon, tlŭknonti, a bătături [!]; bg. tlŭka, rut. toloká și kláka, clacă, toloacă, tolóčiti, a călca ĭarba. D. rom. vine ung. kaláka, koláka. V. toloacă, tologesc, stîlcesc). Vechĭ. Corvadă [!], muncă gratuită pe care țăraniĭ și șerbiĭ o datoraŭ domnuluĭ, boĭerilor saŭ mînăstirilor: în Țara Rom. 12 zile pe an, în Mold. 24, (numită și boĭeresc și lucru, ĭar în Trans. robotă). La 1864, supt [!] Cuza, fiind împroprietărițĭ țăraniĭ, s´a desființat claca. Azĭ. Ajutor mutual între țăranĭ la seceriș, la dezghĭocat fasole ș. a., cînd se adună în casa celuĭ care are nevoĭe de ajutor și care le dă în schimb mîncare și băutură, și ast-fel e sinonim cu șezătoare. Lucru de clacă, lucru gratuit și (fig.) fără tragere de inimă, decĭ prost. Vorbă de clacă, vorbă deșeartă [!], seacă. V. beĭlic, furcărie, govie, nedeĭe, zbor 3, ghĭuluș.
Sursa: Dicționaru limbii românești

clácă, clăci, s.f. – Muncă prestată benevol în folosul cuiva, urmată de o petrecere. – Din srb. tlaka; Cuv. rom. preluat în magh. (kaláka) (Bakos 1982).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

clácă s. f., g.-d. art. clắcii; pl. clăci
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

clacă f. 1. odinioară, zilele de muncă gratuită ce șerbul și țăranul erau datori a face Domnului, boierilor sau călugărilor: ea purta în Moldova numele de boieresc și în Ardeal cel de robotă. Claca a a fost desființată în 1864, odată cu împroprietărirea țăranilor; 2. azi, lucru de clacă, gratuit, fig. fără tragere de inimă, ordinar, prost; vorbă de clacă, vorbă deșartă, seacă; 3. muncă ce fac sătenii la sărbători mici ca o facere de bine; 4. șezătoare unde se lucrează și se petrece în acelaș timp: la o clacă de desghiocat păpușoiu CR. [Serb. TLAKA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CLÁCĂ, clăci, s. f. 1. Muncă prestată de țăranii șerbi și liberi, fără pământ, în beneficiul stăpânilor de moșie. ◊ Expr. Lucru de clacă = lucru făcut fără tragere de inimă, de mântuială, prost. 2. Muncă colectivă benevolă prestată de țărani pentru a se ajuta unii pe alții și care adesea este însoțită ori urmată de o mică petrecere, de glume, povestiri etc. ◊ Expr. Vorbă de clacă = vorbă inutilă sau neserioasă; flecăreală. – Din bg. tlaka.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)