CIOCĂLẮU, ciocălăi, s. m. (Reg.) Ciocan3. – Din magh. csukló.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ciocălău, ciocălăi, s.m. (reg.) 1. știulete (de porumb, cu boabe), drugă, drăgălău, cotolan, chică. 2. partea de jos a strujanului de porumb cu rădăcina rămasă în pământ, după ce a fost tăiat porumbul; cocean, ciocan, cioclej, tulean. 3. con de brad. 4. ciupercă veninoasă. 5. ciucure, cănac.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
ciocălắu (ciocălắi), s. m. – 1. Știulete de porumb curățat de boabe. – 2. Tulpină de porumb. – 3. Con de pin. – 4. (Trans.) Ciucure. – Var. ciucălău. Creație expresivă, pe baza lui cioc, cioacă, cu suf. -lău. Pentru sens, cf. ciocan „con” și „știulete de porumb”, ca și sb. čokov „cocean” (cf. Cihac, II, 53; Schuchardt, ZRPh., XV, 106), mag. csukló „vîrful frunzei” (Scriban, Arhiva, 1912), a cărui asemănare se explică fără îndoială prin izvorul expresiv comun. – Der. înciocăla, vb. (a aranja, a potrivi), probabil plecîndu-se de la ideea de „a începe să se formeze coceanul” (după Lacea, Dacor., V, 744, din săs. Tschachel „verigă”, soluție puțin probabilă); desciocăla (var. deciocăla), vb. (a desface; a curăța de boabe, a scoate păstăi), pe care Bogrea, Dacor., IV, 809, îl derivă greșit din tc. çokal „carapace.”Sursa: Dicționarul etimologic român ciocălău, ciocălăi s. m. (vulg.) pervers care practică felația sau cuniliția.Sursa: Dicționar de argou al limbii române cĭocălắŭ m. (ung. csukló, vîrf de frunză, rudă cu sîrb. čókov, cĭocălăŭ, cu rom. cĭoc, cĭocan, cĭoclej, țiclăŭ, țaclă ș. a. V. Bern. 1, 159). Mold. Cocean de porumb, ștulete [!] fără grăunțe. – În nord. și cĭucălău (Sadov. VR. 1911, 3, 324 și 328). și cĭucalăŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ciocălắu s. m., art. ciocălắul; pl. ciocălắi, art. ciocălắiiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ciocălău n. Mold. 1. coceanul ștuletelui de porumb: ciocălăi de cucuruz NEGR.; 2. pl. rădăcinile cocenilor rămași pe câmp. [Dintr’un primitiv cioc, trunchiu (= it. ciocco); în privința sensului, cf. fr. trognon, cocean, în raport cu trogne, trunchiu].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CIOCĂLẮU, ciocălăi, s. m. (Reg.) Ciocan3. – Din magh. csukló.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)