CAÚC1, cauce, s. n. 1. Potcap purtat de călugări. 2. Acoperământ de cap, înalt și rotund, făcut din pâslă, pe care îl purtau în trecut boierii și, uneori, femeile. – Din tc. kavuk.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAÚC2, cauce, s. n. (Înv. și reg.) Căuș. – Lat. caucus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
cáuc3, -ă adj. (reg.) prost, năuc.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
caúc (-ce), s. n. – Linguroi, căuș; vas de scos apă. Lat. caucus (Densusianu, Hlr., 200; Pușcariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773; DAR); cf. ngr. ϰαύϰος, ϰαύϰη sau ϰαυϰίον, alb. kafkë. Din același cuvînt, cu schimbare de suf. (ca în țîmburuc › țîmburuș), s-a obținut forma căuș, s. n. (linguroi, vas de scos apa, butoi; vas de lemn sau de metal, cu toartă lungă de care se ține, și cu care se ia apă de băut din fîntîni; linguroi folosit de zidari pentru var; paletă), cuvînt mai curent decît cel anterior. Identitatea ambelor cuvinte nu pare să fi fost remarcată, iar dicționarele le tratează de obicei separat. Cihac, II, 46, derivă cuvîntul căuș de la pol. kousz „vas, pahar”, rut. ka(v)uš (cf. Berneker 1594 și Scriban); însă cuvîntul sl., după Miklosich Wander., 21 provine din rom. De asemenea trebuie explicat prin rom. și rus. kooš, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199, Philippide, Principii, 64, (urmat de Pușcariu, Dacor., III, 666 și DAR) pleacă de la lat. cavus, cu suf. -uș; în vreme ce Giuglea, Dacor., III, 619, indică gr. ϰάβος „măsură de capacitate pentru produse solide”. Pentru accepția de „paletă”, cf. lat. caucellus › fr. choisel, choiseau.Sursa: Dicționarul etimologic român caúc (-ce), s. n. – 1. Bonetă veche de fetru, cu fundul rotund. – 2. Potcap caracteristic al preoților ortodocși. Tc. ka(v)uk (Roesler 595; Șeineanu, II, 96; Lokotsch 1137; Meyer 183), cf. alb., sb. kauk, ngr. ϰαβούϰι. – Der. caucgiu, s. m. (fabricant și vînzător de cauce).Sursa: Dicționarul etimologic român caúc (-ce), s. n. – Sapă. Sl. (sb., cr., slov.) kuka, cf. mag. kuka (Cihac, II, 46), probabil contaminat cu cauc „linguroi”.Sursa: Dicționarul etimologic român CAÚC1, cauce, s. n. 1. Potcap purtat de călugări. 2. (Înv.) Acoperământ de cap, înalt și rotund, făcut din pâslă, pe care îl purtau unii boieri și femeile. – Tc. kauk.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
CAÚC2, cauce, s. n. (Rar) Căuș. – Lat. caucus.Sursa: Dicționarul limbii române moderne cáuc n., pl. e (lat. caucus, cupă). Vest. Căuș orĭ lingură mare de luat lichide orĭ făină. E un cuv. neauzit de mine, și de aceĭa nu-s sigur de acc. În rev. I. Crg. 2,210, e un ex. fără acc.: ĭa cu caucu apa din găleată. În Univ. 24,4,37; 12,4, e o coresp. din Dolj, unde scrie căúc, și atuncĭ are altă orig. V. chepcea, cĭorbalîc, polonic.
Sursa: Dicționaru limbii românești
caúc n., pl. e (turc. kauk, și kavuk, căcĭulă înaltă; ngr. kavúki, bg. akauk. V. dălcăuc). Un fel de căcĭulă țeapănă (înaltă și lată în fund) pe care o purtaŭ odinioară boĭeriĭ, apoĭ boĭerinașiĭ și slugile. Comănac, cuculion.
Sursa: Dicționaru limbii românești
caúc1 (potcap) s. n., pl. caúceSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cáuc2/caúc2 (vas) s. n., pl. cáuce/ caúceSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cauc n. căciulă înaltă cu partea de sus lată, purtată înainte de boieri, boierinași și de slugile boierești, mai târziu de neguțători, iar azi de călugări și călugărițe: un cauc oltenesc de hârșie neagră de miel FIL. [Turc. KAVUK].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
cauc n. Tr. căuș. [Cf. lat. medieval CAUCUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CAÚC1, cauce, s. n. 1. Potcap purtat de călugări. 2. Acoperământ de cap, înalt și rotund, făcut din pâslă, pe care îl purtau în trecut boierii și, uneori, femeile. – Din tc. kavuk.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CAÚC2, cauce, s. n. (Înv. și reg.) Căuș. – Lat. caucus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CAÚC1, cauce, s. n. 1. Potcap purtat de călugări. 2. Acoperământ de cap, înalt și rotund, făcut din pâslă, pe care îl purtau în trecut boierii și, uneori, femeile. – Din tc. kavuk.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CAÚC2, cauce, s. n. (Înv. și reg.) Căuș. – Lat. caucus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a cáuc3, -ă adj. (reg.) prost, năuc.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
caúc (-ce), s. n. – Linguroi, căuș; vas de scos apă. Lat. caucus (Densusianu, Hlr., 200; Pușcariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773; DAR); cf. ngr. ϰαύϰος, ϰαύϰη sau ϰαυϰίον, alb. kafkë. Din același cuvînt, cu schimbare de suf. (ca în țîmburuc › țîmburuș), s-a obținut forma căuș, s. n. (linguroi, vas de scos apa, butoi; vas de lemn sau de metal, cu toartă lungă de care se ține, și cu care se ia apă de băut din fîntîni; linguroi folosit de zidari pentru var; paletă), cuvînt mai curent decît cel anterior. Identitatea ambelor cuvinte nu pare să fi fost remarcată, iar dicționarele le tratează de obicei separat. Cihac, II, 46, derivă cuvîntul căuș de la pol. kousz „vas, pahar”, rut. ka(v)uš (cf. Berneker 1594 și Scriban); însă cuvîntul sl., după Miklosich Wander., 21 provine din rom. De asemenea trebuie explicat prin rom. și rus. kooš, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199, Philippide, Principii, 64, (urmat de Pușcariu, Dacor., III, 666 și DAR) pleacă de la lat. cavus, cu suf. -uș; în vreme ce Giuglea, Dacor., III, 619, indică gr. ϰάβος „măsură de capacitate pentru produse solide”. Pentru accepția de „paletă”, cf. lat. caucellus › fr. choisel, choiseau.Sursa: Dicționarul etimologic român caúc (-ce), s. n. – 1. Bonetă veche de fetru, cu fundul rotund. – 2. Potcap caracteristic al preoților ortodocși. Tc. ka(v)uk (Roesler 595; Șeineanu, II, 96; Lokotsch 1137; Meyer 183), cf. alb., sb. kauk, ngr. ϰαβούϰι. – Der. caucgiu, s. m. (fabricant și vînzător de cauce).Sursa: Dicționarul etimologic român
caúc (-ce), s. n. – Sapă. Sl. (sb., cr., slov.) kuka, cf. mag. kuka (Cihac, II, 46), probabil contaminat cu cauc „linguroi”.Sursa: Dicționarul etimologic român CAÚC1, cauce, s. n. 1. Potcap purtat de călugări. 2. (Înv.) Acoperământ de cap, înalt și rotund, făcut din pâslă, pe care îl purtau unii boieri și femeile. – Tc. kauk.Sursa: Dicționarul limbii române moderne CAÚC2, cauce, s. n. (Rar) Căuș. – Lat. caucus.Sursa: Dicționarul limbii române moderne cáuc n., pl. e (lat. caucus, cupă). Vest. Căuș orĭ lingură mare de luat lichide orĭ făină. E un cuv. neauzit de mine, și de aceĭa nu-s sigur de acc. În rev. I. Crg. 2,210, e un ex. fără acc.: ĭa cu caucu apa din găleată. În Univ. 24,4,37; 12,4, e o coresp. din Dolj, unde scrie căúc, și atuncĭ are altă orig. V. chepcea, cĭorbalîc, polonic.
Sursa: Dicționaru limbii românești
caúc n., pl. e (turc. kauk, și kavuk, căcĭulă înaltă; ngr. kavúki, bg. akauk. V. dălcăuc). Un fel de căcĭulă țeapănă (înaltă și lată în fund) pe care o purtaŭ odinioară boĭeriĭ, apoĭ boĭerinașiĭ și slugile. Comănac, cuculion.
Sursa: Dicționaru limbii românești
caúc1 (potcap) s. n., pl. caúceSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cáuc2/caúc2 (vas) s. n., pl. cáuce/ caúceSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
cauc n. căciulă înaltă cu partea de sus lată, purtată înainte de boieri, boierinași și de slugile boierești, mai târziu de neguțători, iar azi de călugări și călugărițe: un cauc oltenesc de hârșie neagră de miel FIL. [Turc. KAVUK].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
cauc n. Tr. căuș. [Cf. lat. medieval CAUCUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CAÚC1, cauce, s. n. 1. Potcap purtat de călugări. 2. Acoperământ de cap, înalt și rotund, făcut din pâslă, pe care îl purtau în trecut boierii și, uneori, femeile. – Din tc. kavuk.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CAÚC2, cauce, s. n. (Înv. și reg.) Căuș. – Lat. caucus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) căúc, V. cáuc.
Sursa: Dicționaru limbii românești
căúc, căuce, s.n. – Linguroi; vas de scos apă: „Căucele, lucrate cu migală, dintr-o singură bucată de lemn de paltin, erau folosite pentru băut apă. Prinse în curea sau așezate în traistă, (…) au o formă rotundă la găvan și o arcuire elegantă la coadă, evitându-se linia dreaptă” (Mirescu 2006: 128). – Lat. caucus (Densusianu, Pușcariu, DA cf. DER); Cf. gr. kaukh.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș