CARAULA, com. în jud. Dolj; 2.732 loc. (1991).Sursa: Dicționar enciclopedic CARAÚLĂ, caraule, s. f. 1. Pază, gardă, strajă. 2. Om care face de pază; santinelă, caraulaș. – Din bg. karaul, ngr. karaúli.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
caraulă, caraule s. f. (intl.) hoț care, în timpul unei spargeri, stă la pândă pentru a anunța apariția inopinată a polițiștilor.Sursa: Dicționar de argou al limbii române CARAÚLĂ, caraule, s. f. 1. Pază, gardă, strajă. 2. Om care face de pază; santinelă. – Tc. karaul.Sursa: Dicționarul limbii române moderne caraúlă f., pl. e (d. caraul). Pop. Gardă: a fi de caraulă. Santinelă: vine caraula. – Și caraolă (Mold. nord). V. culuc.
Sursa: Dicționaru limbii românești
caraúlă s. f., g.-d. art. caraúlei; pl. caraúleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită caraulă f. 1. sentinelă, strajă sau. corp de gardă: soldații erau de caraulă; 2. Mold. (caraul) starea în colțul camerei (pedeapsa copiilor neascultători): să te duci de grabă la caraul și să nu crâcnești AL. [Turc. KARAVUL].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CARAÚLĂ, caraule, s. f. 1. Pază, gardă, strajă. 2. Om care face de pază; santinelă, caraulaș. – Din bg. karaul, ngr. karaúli.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)