CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lână rămase în dinții pieptenului după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a cánură (canuri), s. f. – Fibre sau resturi de fire de lînă, in sau cînepă, care cad la dărăcit; se folosesc pentru țesături mai groase sau pentru pînza de sac. – Mr. canură. Lat. cannŭla „trestioară”. (P. Papahagi, Notițe, 14; REW 1609; Pascu, I, 56; cf. DAR); cf. ven. kanula, friul. kánula, tarent. kanolo, cu sensul etimologic. Înainte, Tiktin (urmat de Pușcariu 268) se gîndise la un der. al vb. lat. carĕre „a scărmăna”, de tipul *carŭla, cu rezultat rom. disimilat; ipoteză puțin probabilă. Din rom. a trecut în ngr. ϰάνουρα, bg., sb. kanura (Romansky, Jb., XV, 110; Berneker 483; Capidan, Raporturile, 204).Sursa: Dicționarul etimologic român
cánură s. f., g.-d. art. canurei; pl. -
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine
CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lână rămase în dinții pieptenului, după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.Sursa: Dicționarul limbii române moderne cánură f., pl. ĭ (lat. cánnula, cánulă, țeava care se' nvîrtește în suveĭcă și deapănă firu. De aci a trecut numirea asupra firuluĭ de cînepă, și apoĭ s' a aplicat la lînă. D. rom. vine ngr. vsl. sîrb. bg. kánura. Cp. cu brînză). Lîna cea maĭ proastă care ĭese din pĭepteneĭ la urmă și din care se fac sumane ș. a. V. fuĭor, puzdere.
Sursa: Dicționaru limbii românești
canură, (cănură), s.f. – Fire de lână rămase în dinții hrebdincii (Lenghel 1979). – Lat. cannula.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
cánură (pop.) s. f., g.-d. art. cánurii; (fire) pl. cánuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
cànură f. lână mai proastă ce rămâne după ce scoatem părul din ea: canura servă de bătătură și părul de urzeală. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CÁNURĂ, canuri, s. f. Fir scurt de lână rămas după dărăcit, folosit (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lână rămase în dinții pieptenului după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a cánură (canuri), s. f. – Fibre sau resturi de fire de lînă, in sau cînepă, care cad la dărăcit; se folosesc pentru țesături mai groase sau pentru pînza de sac. – Mr. canură. Lat. cannŭla „trestioară”. (P. Papahagi, Notițe, 14; REW 1609; Pascu, I, 56; cf. DAR); cf. ven. kanula, friul. kánula, tarent. kanolo, cu sensul etimologic. Înainte, Tiktin (urmat de Pușcariu 268) se gîndise la un der. al vb. lat. carĕre „a scărmăna”, de tipul *carŭla, cu rezultat rom. disimilat; ipoteză puțin probabilă. Din rom. a trecut în ngr. ϰάνουρα, bg., sb. kanura (Romansky, Jb., XV, 110; Berneker 483; Capidan, Raporturile, 204).Sursa: Dicționarul etimologic român cánură s. f., g.-d. art. canurei; pl. -
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine
CÁNURĂ s. f. Nume dat firelor scurte de lână rămase în dinții pieptenului, după dărăcit, folosite (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.Sursa: Dicționarul limbii române moderne cánură f., pl. ĭ (lat. cánnula, cánulă, țeava care se' nvîrtește în suveĭcă și deapănă firu. De aci a trecut numirea asupra firuluĭ de cînepă, și apoĭ s' a aplicat la lînă. D. rom. vine ngr. vsl. sîrb. bg. kánura. Cp. cu brînză). Lîna cea maĭ proastă care ĭese din pĭepteneĭ la urmă și din care se fac sumane ș. a. V. fuĭor, puzdere.
Sursa: Dicționaru limbii românești
canură, (cănură), s.f. – Fire de lână rămase în dinții hrebdincii (Lenghel 1979). – Lat. cannula.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
cánură (pop.) s. f., g.-d. art. cánurii; (fire) pl. cánuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cànură f. lână mai proastă ce rămâne după ce scoatem părul din ea: canura servă de bătătură și părul de urzeală. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CÁNURĂ, canuri, s. f. Fir scurt de lână rămas după dărăcit, folosit (ca bătătură) pentru țesături mai groase. – Lat. cannula.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)