CANÁ s. f. v. canea.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a caná (canále), s. f. – Canea, cep, robinet. – Var. canelă (Mold.). It. canella, prin intermediul gr. ϰανέλλα, cf. bg. kanela. Pentru formația din rom., plecîndu-se de la pl. canele, cf. Byck-Graur 30.Sursa: Dicționarul etimologic român
caná (canále), s. f. – Colorant vegetal extras din frunzele plantei Lavsonia inermis. – Mr. ucná. Tc. kana, kina „Lavsonia inermis” (Șeineanu, II, 84; Lokotsch 867), cf. bg. kaná. – Der. căni, vb. (a (-și) vopsi părul); căneală, s. f. (vopsea, mai ales de păr). Pușcariu 267 se gîndea, pentru a căni, la un lat. *canῑre, de la canēre, semantic imposibil. Canale, s. f. pl. (plantă orientală, balsamină de cultură, sau Balsamina impatiens), pare a fi pl. de la același cuvînt oriental.Sursa: Dicționarul etimologic român CANA (CANA GALILEII), mic tîrg din Galileea, unde Hristos, în timpul unui ospăț de nuntă, a săvîrșit primul său miracol schimbînd apa în vin.
Sursa: Dicționar enciclopedic
CANÁ s. f. v. canea.Sursa: Dicționarul limbii române moderne caná/caneá s. f., art. canáua/caneáua, g.-d. art. canálei/canélei; pl. canále/canéle, art. canálele/canéleleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită 1) caná, V. canelă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) caná f. (turc. kyna, d. ar. hyna; bg. kyná și kaná). Un copăcel (lavsonia inermis) cu ale căruĭ frunze pulverizate femeile din Asia și Africa îșĭ văpsesc [!] unghiile în roș. Văpseaŭa scoasă din aceste frunze. V. căneală.
Sursa: Dicționaru limbii românești
canà f. cep gros și găurit de butoiu. [Gr. mod. KANÉLA (din it. cannella)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Cana f. sat în Galilea, unde Isus săvârși întâia sa minune, schimbând la o nuntă apa în vin.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CANÁ, canele, s. f. Cep de lemn sau de metal, fixat într-un vas, prevăzut la capătul liber cu un robinet, care servește la scoaterea lichidului dintr-un vas. [Var.: caneá s. f.] – Refăcut din canele (pl. lui canelă, rar „canea” < ngr. kanélla, bg. kanela).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CANÁ s. f. v. canea.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a caná (canále), s. f. – Canea, cep, robinet. – Var. canelă (Mold.). It. canella, prin intermediul gr. ϰανέλλα, cf. bg. kanela. Pentru formația din rom., plecîndu-se de la pl. canele, cf. Byck-Graur 30.Sursa: Dicționarul etimologic român caná (canále), s. f. – Colorant vegetal extras din frunzele plantei Lavsonia inermis. – Mr. ucná. Tc. kana, kina „Lavsonia inermis” (Șeineanu, II, 84; Lokotsch 867), cf. bg. kaná. – Der. căni, vb. (a (-și) vopsi părul); căneală, s. f. (vopsea, mai ales de păr). Pușcariu 267 se gîndea, pentru a căni, la un lat. *canῑre, de la canēre, semantic imposibil. Canale, s. f. pl. (plantă orientală, balsamină de cultură, sau Balsamina impatiens), pare a fi pl. de la același cuvînt oriental.Sursa: Dicționarul etimologic român
CANA (CANA GALILEII), mic tîrg din Galileea, unde Hristos, în timpul unui ospăț de nuntă, a săvîrșit primul său miracol schimbînd apa în vin.
Sursa: Dicționar enciclopedic
CANÁ s. f. v. canea.Sursa: Dicționarul limbii române moderne caná/caneá s. f., art. canáua/caneáua, g.-d. art. canálei/canélei; pl. canále/canéle, art. canálele/canéleleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită 1) caná, V. canelă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) caná f. (turc. kyna, d. ar. hyna; bg. kyná și kaná). Un copăcel (lavsonia inermis) cu ale căruĭ frunze pulverizate femeile din Asia și Africa îșĭ văpsesc [!] unghiile în roș. Văpseaŭa scoasă din aceste frunze. V. căneală.
Sursa: Dicționaru limbii românești
canà f. cep gros și găurit de butoiu. [Gr. mod. KANÉLA (din it. cannella)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Cana f. sat în Galilea, unde Isus săvârși întâia sa minune, schimbând la o nuntă apa în vin.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CANÁ, canele, s. f. Cep de lemn sau de metal, fixat într-un vas, prevăzut la capătul liber cu un robinet, care servește la scoaterea lichidului dintr-un vas. [Var.: caneá s. f.] – Refăcut din canele (pl. lui canelă, rar „canea” < ngr. kanélla, bg. kanela).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CÁNĂ1, cane, s. f. (Bot.) Belșiță. – Din fr. canne.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CÁNĂ2, căni, s. f. 1. Vas cu toartă care servește la băut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Vas de formă cilindrică în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepă, la cardele și laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a cánă (cắni), s. f. – Vas cu toartă care servește la băut. – Var. cănată. Se consideră în general reprezentant al germ. Kanne, prin intermediul sl. (bg., sb. kana, rus. kana, Cihac, II, 39) sau al lat. canna (Meyer, Neugr. St., III, 26), cf. fr. cannette, norm. canne „urcior”. Apare și în ngr. ϰάννα, de unde provine mr. În rom. nu pare probabilă der. directă din lat., fiind vorba de un cuvînt de origine germanică, și posibil tîrzie. Lohovary 320 îl explică prin pre-indoeurop. Der. cănățue, s. f.(ceașcă), cf. sb. kanatica; cantă, s. f. (vas, oală, urcior), cf. sb., mag. kanta.Sursa: Dicționarul etimologic român CÁNĂ, căni, s. f. Vas cu toartă care servește la băut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. – Bg. kana (germ. Kanne).Sursa: Dicționarul limbii române moderne cánă f., pl. cane și cănĭ (ung. kanna, d. germ. kanne; bg. kana. V. cantă). Vas cu toartă, de porțelan orĭ de faĭanță, de ținut apa pe masă și de turnat în pahare. Ceașcă maĭ mare de băut cafea cu lapte orĭ ceaĭ. V. borcan.
Sursa: Dicționaru limbii românești
cánă, căni, s.f. – Unitate de măsură pentru cereale; „o cană are 3 l” (Budești, Săcel, Petrova); „cana e de lemn și are 3 l” (Vad); „o cană are 4 l” (Giulești, Berbești, Rona); „o cană are 3 l, iar o mnerță 9 cane” (Săcel); „o cană are 3 l, 10 cane fac un felder” (ALR 1971: 419). – Din germ. Kanne, prin interm. srb. kana.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
cánă1 (plantă) s. f., g.-d. art. cánei; pl. cáneSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cánă2 (vas) s. f., g.-d. art. cắnii; pl. căniSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cană f. vas de tinichea sau de cositor cu toartă și largă la gură. [Serb. CANNA (din nemț. Kanne)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CÁNĂ1, cane, s. f. (Bot.) Belșiță. – Din fr. canne.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CÁNĂ2, căni, s. f. 1. Vas cu toartă care servește pentru a bea sau a scoate lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Vas de formă cilindrică în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepă, la cardele și laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CÁNĂ1, cane, s. f. (Bot.) Belșiță. – Din fr. canne.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CÁNĂ2, căni, s. f. 1. Vas cu toartă care servește la băut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Vas de formă cilindrică în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepă, la cardele și laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
cánă (cắni), s. f. – Vas cu toartă care servește la băut. – Var. cănată. Se consideră în general reprezentant al germ. Kanne, prin intermediul sl. (bg., sb. kana, rus. kana, Cihac, II, 39) sau al lat. canna (Meyer, Neugr. St., III, 26), cf. fr. cannette, norm. canne „urcior”. Apare și în ngr. ϰάννα, de unde provine mr. În rom. nu pare probabilă der. directă din lat., fiind vorba de un cuvînt de origine germanică, și posibil tîrzie. Lohovary 320 îl explică prin pre-indoeurop. Der. cănățue, s. f.(ceașcă), cf. sb. kanatica; cantă, s. f. (vas, oală, urcior), cf. sb., mag. kanta.Sursa: Dicționarul etimologic român CÁNĂ, căni, s. f. Vas cu toartă care servește la băut sau la scos lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. – Bg. kana (germ. Kanne).Sursa: Dicționarul limbii române moderne cánă f., pl. cane și cănĭ (ung. kanna, d. germ. kanne; bg. kana. V. cantă). Vas cu toartă, de porțelan orĭ de faĭanță, de ținut apa pe masă și de turnat în pahare. Ceașcă maĭ mare de băut cafea cu lapte orĭ ceaĭ. V. borcan.
Sursa: Dicționaru limbii românești
cánă, căni, s.f. – Unitate de măsură pentru cereale; „o cană are 3 l” (Budești, Săcel, Petrova); „cana e de lemn și are 3 l” (Vad); „o cană are 4 l” (Giulești, Berbești, Rona); „o cană are 3 l, iar o mnerță 9 cane” (Săcel); „o cană are 3 l, 10 cane fac un felder” (ALR 1971: 419). – Din germ. Kanne, prin interm. srb. kana.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
cánă1 (plantă) s. f., g.-d. art. cánei; pl. cáneSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cánă2 (vas) s. f., g.-d. art. cắnii; pl. căniSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cană f. vas de tinichea sau de cositor cu toartă și largă la gură. [Serb. CANNA (din nemț. Kanne)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CÁNĂ1, cane, s. f. (Bot.) Belșiță. – Din fr. canne.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CÁNĂ2, căni, s. f. 1. Vas cu toartă care servește pentru a bea sau a scoate lichide dintr-un vas mai mare. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Vas de formă cilindrică în care se depune banda de bumbac, de in sau de cânepă, la cardele și laminoarele din filaturi. – Din bg. kana, germ. Kanne.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)