cará (= caró) s. f., pl. carále
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine
*cará (înv.) s. f., art. caráua, g.-d. art. carálei, pl. carále, art. caráleleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
Cara... V. Kara...
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
cará (= caró) s. f., pl. carále
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine
*cará (înv.) s. f., art. caráua, g.-d. art. carálei, pl. carále, art. caráleleSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită Cara... V. Kara...
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
cărá (cár, át), vb. – 1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruța. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Pușcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formația lat. nu pare normală. Ar fi de așteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuși v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu țig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s. n. (acțiunea de a căra, transport); cărător, s. m. (hamal); cărător, s. n. (coș, coșarcă); cărătură, s. f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu țig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuș, s. m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -uș; cărăușesc, adj. (propriu cărăușilor); cărăuși, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăușit); cărăușit, s. n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205).Sursa: Dicționarul etimologic român CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a bate tare pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva. – Lat. *carrare (< carrum).Sursa: Dicționarul limbii române moderne cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cárăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cărà v. 1. a duce cu carul, a transporta: a căra pietre; 2. fig. a lua cu ghiotora: cu lingura tot câram PANN; 3. fam. a da palme sau pumni: începu să-i care; 4. a pleca, a-și lua catrafusele: cară-te! [Lat. *CARRARE (din carrus)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CẤRĂ s. f. (Pop.; în expr.) A se ține de câra cuiva = a stărui pe lângă cineva, a depune insistențe pentru a determina pe cineva să facă un lucru. A fi în câră cu cineva = a fi în ceartă, în dușmănie cu cineva. – Din cârâi (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a !cấră (pop., în expr.) s. f.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
câră f. cicăleală: se ținu de câra bărbatului său, ca să-și prăpădească copiii ISP. [V. câr].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
câră f. Zool. (Neamtu) svârlugă. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CẤRĂ s. f. (Pop.; în expr.) A se ține de câra cuiva = a stărui pe lângă cineva, a depune insistențe pentru a determina pe cineva să facă un lucru. A fi în câră cu cineva = a fi în ceartă, în dușmănie cu cineva. – Din cârâi (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)