BÚBĂ, bube, s. f. 1. Nume generic dat umflăturilor cu caracter purulent ale țesutului celular de sub piele. ◊ Expr. A umbla cu cineva ca cu o bubă coaptă = a menaja pe cineva. (Fam.) S-a spart buba = s-a dat totul pe față; s-a dezvăluit totul. ◊ Compuse: (pop.) bubă-neagră = dalac; bube-dulci = bubulițe dese, de natură infecțioasă, care apar în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc.: buba-mânzului = gurmă. ♦ Rană. 2. Fig. (Fam.) Punct slab, parte delicată, dificilă a unei probleme. ♦ Defect, defecțiune (a unui sistem tehnic). – Cf. ucr. buba.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a búbă (búbe), s. f. – Umflătură, abces, buboi. Creație expresivă, cf. lat. *buba, de unde fr. bube, sp. bu(b)a, port. bouba și pe de altă parte, gr. βουβών (Diez, Gramm., I, 91), de unde gr. μπούμπα „larvă”, alb. bubë (Cihac, II, 640); cf. și bg., sb. buba „vierme de mătase”, rut. buba „umflătură”. Nu pare posibilă der. directă din lat., propusă de Koerting 1609, cf. Densusianu, Hlr., 365; nu este sigură nici der. din sl. propusă de DAR, datorită diferențelor semantice. Este mai probabil să fie vorba de creații spontane, care coincid în multe limbi în același timp, cf. fr. bobo. Der. abubă, s. f. (dalac, bubă-neagră); buba, vb. (a avea abcese; a se molipsi de vărsat); bubat, adj. (plin de bube, care are dalac; infectat); bubat, s. n. (vărsat); bubiță, s. f. (zgaibă; boală a cartofului); buboi, s. n. (furuncul); buboios, adj. (plin de bubă); buboșa (var. boboșa), vb. (a se umfla), pe care DAR îl leagă în mod eronat de boboș; buburos, adj. (bubos); buburoșa, vb. (a se scofîlci); bubuliță, s. f. (zgaibă, coș); buburuz (var. buburuză, buburez, buburuță), s. n. (cocoloș, bulgăre, grunz, orice masă rotundă mică; gărgăriță, Coccinella septempunctata), probabil derivat pe baza suf. -ză, cum sînt coacăză, pupăză (Densusianu, Bausteine, 478, îl consideră der. de la bumb); buburuzos, adj. (granulos); bobîlcă, s. f. (amigdalită), contaminare a lui bubă cu gîlcă; bubușlie, s. f. (boabă). După Candrea, Elementele, 407, sb. bubulijca, bubolica provine din rom. bubuliță. Întrucît rezultatele spontane coincid adesea, buburuză prezintă o analogie cu sp. burujo, sard. boborrissina „furnică” (Wagner 300).Sursa: Dicționarul etimologic român
bubă, bube s. f. 1. (intl.) inel, ghiul. 2. punct slab, parte delicată (a unei probleme). 3. defect, defecțiune. 4. (vulg.) vulvă, vagin.Sursa: Dicționar de argou al limbii române BÚBĂ, bube, s. f. 1. Nume dat umflăturilor cu caracter purulent ale țesutului celular de sub piele. ◊ Expr. A umbla cu cineva ca cu o bubă coaptă = a menaja pe cineva. S-a spart buba = s-a dat totul pe față, s-a dezvăluit totul. ◊ Compuse: (pop.) bubă-neagră = dalac; bube-dulci = bubulițe dese, de natură infecțioasă, care se ivesc în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc. ♦ Rană. 2. Fig. Punct slab, parte delicată a unei probleme; dificultate. ◊ Expr. Îi știu eu buba = știu eu ce necaz sau ce punct slab are. – Comp. ucr. buba.Sursa: Dicționarul limbii române moderne búbă f., pl. e (lat. pop. *buba, de unde și fr. bube, bubă, d. vgr. bubón, bolfă, înrudit cu ngr. búba, căpcăun, alb. bubă, sîrb. bg. búba, gîndac de matasă, insect, căpcăun, rut. búba, rană, durere, búblyk, biscot, precum și cu rom. bulbuc. Cp. și cu bumbac). Pustulă, erupțiune purulentă pe pele. Fig. Durere, boală: ura pe cel harnic e buba leneșuluĭ. Buba cea rea, sugel. Bube dulcĭ, eczemă, bube care le ĭese copiilor maĭ ales pe la gură și pe care poporu le tratează cu drojdie de cafea. Vest. A bubă (adică „acea bubă”, scris greșit ábubă, că gen. e „ăleĭ bube”, adică „celeĭ bube”), abces alveolar.
Sursa: Dicționaru limbii românești
búbă, -e, s.f. – (med.) Umflătură, abces. Bubele Frumușelelor = vărsat de vânt (poate fi și scarlatină sau pojar); afecțiune epidermică contagioasă. „Bube apărute pe corp, despre care se crede că sunt produse de aceste spirite malefice, stăpâne ale vânturilor (Bilțiu 2001). ♦ Buba rea: „În urma multor mâncăruri grele și de multe ori nesănătoase ce le mănâncă țărănimea în Maramureș, de cele mai multe ori i se pricinuiește dureri grele de stomac ce își au denumirea de bubă rea. Se mai numește așa orice fel de inflamație dureroasă pe corp” (Bârlea 1924 II: 472); „Că numai mi s-o aruncat / Buba cea rea după cap” (idem, 96). – Din srb. buba „vierme de mătase” (DA); ucr. buba „umflătură” (DEX); creație spontană (DER).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
búbă s. f., g.-d. art. búbei; pl. búbeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
bubă f. 1. umflătură dureroasă cu puroiu; buba oii, boală lipicioasă a oilor, numită și dalac; buba mânzului, boală lipicioasă a cailor, numită și răpciugă; pl. bube dulci, se fac mai ales la copii, pe cap și pe lângă buze; 2. asperitate asemenea bubelor (pe plante sau fructe): 3. fig. rău grav, durere sufletească: asta-i buba. [Slav. BUBA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
BÚBĂ, bube, s. f. 1. Nume generic dat umflăturilor cu caracter purulent ale țesutului celular de sub piele. ◊ Expr. A umbla cu cineva ca cu o bubă coaptă = a menaja pe cineva. (Fam.) S-a spart buba = s-a dat totul pe față; s-a dezvăluit totul. ◊ Compuse: (pop.) bubă-neagră = dalac; bube-dulci = bubulițe dese, de natură infecțioasă, care apar în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc.; buba-mânzului = gurmă. ♦ (Pop.) Rană. 2. Fig. (Fam.) Punct slab, parte delicată, dificilă a unei probleme. ♦ Defect, defecțiune (a unui sistem tehnic). – Cf. ucr. buba.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)