Am găsit 17 definiții pentru cuvantul/cuvintele bor:

BOR1 s. n. Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin. – Din fr. bore.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



BOR2, boruri, s. n. Margine circulară (răsfrântă) care înconjură calota pălăriei. – Din fr. bord.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

BOR2 s. n. marginea circulară ieșită în afară a unei pălării. (< fr. bord)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

BOR1 s. n. metaloid în natură sub formă de săruri ale acidului boric. (< fr. bore)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

BOR1 s.n. Metaloid răspândit în natură sub formă de săruri ale acidului boric. [< fr. bore].
Sursa: Dicționar de neologisme

BOR2 s.n. Marginea ieșită în afară a unei pălării. [Pl. -ruri. / < fr. bord].
Sursa: Dicționar de neologisme

BOR1 (‹ fr. {i}; {s} fr. bor[ax]) s. n. Element chimic (B; nr. at. 5, m. at. 10,81, p. t. 2.300ºC, p. f. 2.550ºC), semimetal, cristalin, negru-cenușiu, opac, cu luciu metalic; întrebuințat ca adaos la obținerea unor aliaje, cărora le mărește duritatea și rezistența la coroziune, la detecția neutronilor și la protecția contra lor în tehnica nucleară etc. A fost descoperit în 1808 de H. Davy și independent de J.L. Gay-Lussac și L.J. Thenard.
Sursa: Dicționar enciclopedic

BOR1 s. m. Metaloid care se găsește în natură sub formă de săruri ale acidului boric. – Fr. bore.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

BOR2, boruri, s. n. Marginea răsfrântă a pălăriei. – Fr. bord.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

1) bor m. (d. bour, ca nor d. nour, după coarnele luĭ drepte). Trans. (Mediaș). Melc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

*2) bor n. (din borax). Chim. Un corp simplu solid tri- și pentavalent descoperit de Gay-Lussac și Thénard în Francia și de Davy în Anglia în 1808. E de două felurĭ: amorf și cristalizat. Cel amorf e o pulbere verzuĭe, înegrește degetele e rău conducător de electricitate și se topește la temperaturĭ înalte. Cel cristalizat e incolor și pare a fi o combinațiune de aluminiŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

bor, s.m. – Vânt puternic: „În vânt și bor mare face-te-oi, / În vânt mare țâpa-te-oi” (Bilțiu 2002: 201; Odești, 1974; descântec). – Cf. bora „vânt puternic, uscat și rece, care bate iarna dinspre munte spre mare” (< it., fr. bora); Cf. Boreas (mit.) „vântul din nord; zeu care a întemeiat un regat în Thracia„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

bor1 (element chimic) s. n.; simb. B
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

bor2 (margine de pălărie) s. n., pl. bóruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

bor n. metaloid, de un brun verziu, care nu există în natură decât în stare de acid boric.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

BOR1 s. n. Element chimic, semimetal negru-cenușiu, cristalin. – Din fr. bore.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BOR2, boruri, s. n. Margine circulară (răsfrântă) care înconjoară calota pălăriei. Din fr. bord.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)