Am găsit 30 de definiții pentru cuvantul/cuvintele armonie:

ARMONÍE1, armonii, s. f. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concordanță fonică între sunete. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



ARMÓNIE2, armonii, s. f. (Reg.) Armonică. – Cf. armonică, armonie1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens. ◊ ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Înțelegere deplină între persoane, colectivități etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)
Sursa: Dicționar de neologisme

ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete în conformitate cu anumite legi. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură sau chiar printr-un singur cuvânt onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcătuiesc un întreg; concordanță, acord – v. proporționalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalică = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu altă vocală din același cuvânt. ♦ Bună înțelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].
Sursa: Dicționar de neologisme

ARMONÍE s. f. 1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens. ♦ ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

armoníe (-íi), s. f. – Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. – Mr. armunie. Gr. ἀρμονία (sec. XVII), și modern din fr. harmonie.Der. armonic, adj.; armonică, s. f. (acordeon; Arg., portofel), din germ. Armonika; armonios, adj.; armonist, s. m. (acordeonist); armoniza, vb.; dezarmonie, s. f. (dezacord, neînțelegere); inarmonic, adj. (nearmonios).
Sursa: Dicționarul etimologic român

ARMONÍE1, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg; acord, concordanță. ♦ Bună înțelegere. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie). ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiază acordurile în compoziție. – Fr. harmonie (lat. lit. harmonia).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

ARMÓNIE2, armonii, s. f. (Reg.) Armonică (1).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

*armoníe f. (vgr. armonía, d. armózo, potrivesc). Șir de sunete plăcute urechiĭ. Știința acordurilor. Armonie de stil, produsă de număru și cadența perioadelor. Armonie imitativă, artificiŭ de vorbire care consistă în imitarea naturiĭ pin [!] sunete: vîjîind ca vijelia și ca plesnetu de ploaĭe. Fig. Acord perfect între părțile unuĭ tot: armonia universuluĭ. A trăi într' o perfectă armonie cu ceĭ din prejur. V. melodie.
Sursa: Dicționaru limbii românești

*armónie f. Mold. Pop. Armonică.
Sursa: Dicționaru limbii românești

armoníe1 (combinare de sunete, înțelegere) s. f., art. armonía, g.-d. art. armoníei; pl. armoníi, art. armoníile
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

armónie2 (reg.) (muzicuță) (-ni-e) s. f., art. armónia (-ni-a), g.-d. art. armóniei; pl. armónii, art. armóniile (-ni-i-)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

armonie f. 1. șir de sunete plăcute: armonie imitativă, dispozițiunea vorbelor spre a imita obiectele prin sunetele lor; ex. vâjăind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie EM. un tropot de copite, potop rotopitor AL.; 2. Muz. succesiune de acorduri; 3. știința de a le afla și combina; 4. fig. unire, bună-înțelegere: a trăi in armonie.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ARMONÍE1, armonii, s. f. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc. ♦ Îmbinare melo­dioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concordanță fonică între sunete. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ARMÓNIE2, armonii, s. f. (Reg.) Armonică. – Cf. armonică, armonie1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ARMONÍE1, armonii, s. f. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concordanță fonică între sunete. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ARMÓNIE2, armonii, s. f. (Reg.) Armonică. – Cf. armonică, armonie1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor. 2. Potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens. ◊ ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. Înțelegere deplină între persoane, colectivități etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)
Sursa: Dicționar de neologisme

ARMONÍE s.f. 1. Combinare simultană a mai multor sunete în conformitate cu anumite legi. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (muzicale sau vorbite). ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziție. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură sau chiar printr-un singur cuvânt onomatopeic. 2. Potrivire a elementelor componente care alcătuiesc un întreg; concordanță, acord – v. proporționalitate. ◊ (Lingv.) Armonie vocalică = acomodare, prin asimilare, a unei vocale cu altă vocală din același cuvânt. ♦ Bună înțelegere. [Gen. -iei. / < fr. harmonie, it. armonia < lat., gr. harmonia].
Sursa: Dicționar de neologisme

ARMONÍE s. f. 1. combinare simultană a mai multor sunete (muzicale sau vorbite) în conformitate cu anumite legi. ◊ parte a teoriei muzicii care studiază acordurile, relațiile dintre ele, legile înlănțuirii lor. 2. potrivire a elementelor componente ale unui întreg: concordanță, acord, consens. ♦ ~ imitativă = efect stilistic obținut prin îmbinarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură; ~ vocalică = fenomen fonetic caracteristic limbilor fino-ugrice, prin acomodarea timbrului unei vocale cu cel al vocalelor din silabele anterioare. 3. înțelegere deplină între persoane, colectivități etc. (< fr. harmonie, lat. harmonia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

armoníe (-íi), s. f. – Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. – Mr. armunie. Gr. ἀρμονία (sec. XVII), și modern din fr. harmonie.Der. armonic, adj.; armonică, s. f. (acordeon; Arg., portofel), din germ. Armonika; armonios, adj.; armonist, s. m. (acordeonist); armoniza, vb.; dezarmonie, s. f. (dezacord, neînțelegere); inarmonic, adj. (nearmonios).
Sursa: Dicționarul etimologic român

ARMONÍE1, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg; acord, concordanță. ♦ Bună înțelegere. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie). ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită un sunet din natură. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care studiază acordurile în compoziție. – Fr. harmonie (lat. lit. harmonia).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

ARMÓNIE2, armonii, s. f. (Reg.) Armonică (1).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

*armoníe f. (vgr. armonía, d. armózo, potrivesc). Șir de sunete plăcute urechiĭ. Știința acordurilor. Armonie de stil, produsă de număru și cadența perioadelor. Armonie imitativă, artificiŭ de vorbire care consistă în imitarea naturiĭ pin [!] sunete: vîjîind ca vijelia și ca plesnetu de ploaĭe. Fig. Acord perfect între părțile unuĭ tot: armonia universuluĭ. A trăi într' o perfectă armonie cu ceĭ din prejur. V. melodie.
Sursa: Dicționaru limbii românești

*armónie f. Mold. Pop. Armonică.
Sursa: Dicționaru limbii românești

armoníe1 (combinare de sunete, înțelegere) s. f., art. armonía, g.-d. art. armoníei; pl. armoníi, art. armoníile
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

armónie2 (reg.) (muzicuță) (-ni-e) s. f., art. armónia (-ni-a), g.-d. art. armóniei; pl. armónii, art. armóniile (-ni-i-)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

armonie f. 1. șir de sunete plăcute: armonie imitativă, dispozițiunea vorbelor spre a imita obiectele prin sunetele lor; ex. vâjăind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie EM. un tropot de copite, potop rotopitor AL.; 2. Muz. succesiune de acorduri; 3. știința de a le afla și combina; 4. fig. unire, bună-înțelegere: a trăi in armonie.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ARMONÍE1, armonii, s. f. Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înțelegere în relațiile dintre două persoane, două colectivități etc. ♦ Îmbinare melo­dioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie); spec. (Muz.) concordanță fonică între sunete. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează un sunet din natură. Armonie vocalică = fenomen fonetic care constă în potrivirea de timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care studiază acordurile în compoziție. – Din fr. harmonie, lat. harmonia.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ARMÓNIE2, armonii, s. f. (Reg.) Armonică. – Cf. armonică, armonie1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

armonie - Verb, Indicativ, perfect simplu, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul armonia