ardắu, -ăi, s.m. – (înv.). 1. Pădurar; paznic de pădure (Lenghel 1979; Memoria 2004): „Că pădurile-s oprite, / N-au avut lemne plătite. / Și-s oprite de ardăi...” (Memoria 2001: 107; Nănești). 2. Paznic de câmp, gornic (Rozavlea); boctăr, iagăr, vătav de țarină (ALR 1971: 421). – Din i.-e. *ard- „deal, înălțime„, de unde ardel, ardeal „munte împădurit; pădure”.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș