ANTONÍM, antonime, s. n. Cuvânt care, considerat în raport cu altul, are sens contrar. – Din fr. antonyme.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ANTONÍM s.n. (Lingv.) Cuvânt cu sensul opus altui cuvânt corelativ. ♦ Joc care cere să se caute un cuvânt opus altuia indicat sau care reiese dintr-o definiție. [Pl. -me. / fr. antonyme, cf. anti – contra, gr. onyma – nume].
Sursa: Dicționar de neologisme
ANTONÍM s. n. 1. cuvânt cu sens opus altui cuvânt. 2. joc care cere să se caute un cuvânt opus altuia, indicat sau care reiese dintr-o definiție. (< fr. antonyme)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ANTONÍM, antonime, s. n. Cuvânt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar. Antonimul lui „mare” este „mic”. – Fr. antonyme (< gr.).Sursa: Dicționarul limbii române moderne *antoním, -ă adj. (vgr. antónymos. V. an- și om-onim). Gram. Opus în înțeles: uricĭunea e antonimu frumusețiĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
!antoním (an-to-/ant-o-) s. n., pl. antonímeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită antonim a. și n. care are un sens contrar: binele e antonimul răului.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ANTONÍM, antonime, s. n. Cuvânt care, considerat în raport cu altul, are sens contrar. – Din fr. antonyme.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)