Am găsit 11 definiții pentru cuvantul/cuvintele albastru:

ALBÁSTRU, -Ă, albaștri, -stre, adj., s. n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) suflet trist, p. ext. tristețe, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situația e (cam) dificilă. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde și indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ◊ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuințat în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



albástru (albástră), adj. – De culoarea cerului senin. – Mr. albastru „cenușiu, fumuriu”. Lat. *albaster, de la albus (Pușcariu 56; Candrea-Dens., 37; REW 319; DAR). S-a spus probabil la început despre cerul ușor înnorat, prin urmare albicios (cf. mr.); astăzi indică numai „albastru ca cerul”. Cf. Densusianu, GS, II, 324. Der. albăstrea, s. f.; albăstreală, s. f.; albăstri, vb. ( a da culoare albastră; a clăti rufele cu albăstreală); albăstrime, s. f. (culoare albastră; boierime); albăstriță, s. f.; albăstriu, adj. Sensul lui albăstreală „albastru de rufe” (cf. fr. bleu anglais) nu apare în nici un lexic, cu toate că este cuv. foarte uzual și singurul care explică sensul lui albăstrime de „boierime”, adică „oameni cu cămașa scrobită”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

albastru, -ă, albaștri, -e adj. (d. o situație, o conjunctură etc.) neplăcut; nefavorabil
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

ALBÁSTRU1 s. n. Culoare albastră. – Lat. *albastrum.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

ALBÁSTRU2, -Ă, albaștri, -stre, adj. 1. Care are culoarea cerului senin. 2. Fig. Melancolic, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) inimă tristă; p. ext. tristețe; b) necaz, mânie, furie. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut. – Lat. *albaster (< albus).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

albástru, -ă adj. (lat. albaster, de la albus, alb, ca it. biancastro, albicĭos, d. bianco, alb). De coloarea [!] ceruluĭ senin. Fig. Iron. Inimă albastră, întristată. Pele [!] albastră, astrahan negru, a căruĭ pele bate în albastru (V. bașcaliŭ). S. n. Coloarea albastră: albastru ceruluĭ, măriĭ. Albastru de Prusia, o vopsea albastră închisă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

albástru, -ă, adj. – (ref. la oi) De culoare sură: „Oile cele albastre / Toate m-or jeli pe coste” (Bârlea 1924; Ieud). „Prin oaie albastră numesc ceea ce în alte locuri este varietatea brumărie” (Georgeoni 1936: 30). Mai rar se folosește forma masculină a adj.: albastru „berbece alboi„. – Lat. *albaster (de la albus) (Pușcariu, Candrea-Densusianu, DER, DEX). Sensul primar al etimonului latin, de „sur, cenușiu, alboi” este atestat numai în dialectul mr. și în subdial. maramureșean.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

albástru1 adj. m., pl. albáștri, art. albáștrii; f. albástră, pl. albástre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

albástru2 s. n., art. albástrul
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

albastru a. 1. de fața cerului senin; 2. fig. trist, melancolic (v. inimă); 3. imaginar: vremile aurite ce mitele albastre ni le șoptesc ades EM. (cf. fr. contes bleus). [Formațiune românească din alb cu ajutorul sufixului astru, lit. care bate în alb, în opozițiune cu vânăt]. ║ f. pl. albastre, haine de această coloare, îmbrăcăminte burgheză sau nobilă. ║ n. 1. coloarea albastră: albastrul cerului, mării; 2. substanță astfel colorată: albastru de Prusia.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ALBÁSTRU, -Ă, albaștri, -stre, adj., s. n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) suflet trist, p. ext. tristețe, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situația e (cam) dificilă. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde și indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ◊ Albastru de metilen = colorant albastru (1) folosit în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru (1). ◊ Compuse: albastru-azuriu = albastru (1) cu nuanțe azurii; albastru-deschis = albastru (1) mai puțin intens. – Lat. albaster (albuș).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)