Cautam colaborator matematica

Am găsit 8 definiții pentru cuvantul/cuvintele alai:

ALÁI, alaiuri, s. n. Mulțime de oameni care însoțește o ceremonie, o persoană de seamă etc.; paradă, pompă. ◊ Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. ♦ Mulțime de oameni care se ia după cineva; p. ext. gălăgie provocată de această mulțime. ♦ (Înv.) Suită care întovărășea sau întâmpina un domnitor. – Din tc. alay.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

alái (aláiuri), s. n.1. Cortegiu, suită. – 2. Pompă, ceremonial. – 3. Adunare zgomotoasă, șleahtă. Mr. alae. Tc. alay (Șeineanu, II, 14; Roesler 581; Lokotsch 51); cf. ngr. ἀλάϊ, bg., sb. alai.
Sursa: Dicționarul etimologic român


ALAI, culme muntoasă în Kirghizia și Tadjikistan (C.S.I.), alcătuită din roci cristaline. Lungime: 400 km. Alt. max.: 5.064 m (vf. Skobeleva). Ghețari.
Sursa: Dicționar enciclopedic

ALÁI, alaiuri, s. n. Mulțime de oameni care însoțește o ceremonie, o paradă, o persoană de seamă etc. ◊ Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. ♦ Mulțime de oameni care se ia după cineva; p. ext. gălăgie provocată de această mulțime. ♦ (Înv.) Suită care întovărășea sau întâmpina un domnitor. – Tc. alay.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

aláĭ n., pl. urĭ (turc. alaĭ). Pompă, cortegiŭ. Procesiune. Iron. L-a dat afară cu alaĭ, l-a dat afară cu gălăgie. V. escortă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

alái s. n., pl. aláiuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ALÁI, alaiuri, s. n. Mulțime de oameni care însoțește o ceremonie, o persoană de seamă etc.; paradă, pompă. ◊ Loc. adv. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu fast. ♦ Mulțime de oameni care se ia după cineva; p. ext. gălăgie provocată de această mulțime. ♦ (Înv.) Suită care întovărășea sau întâmpina un domnitor. – Din tc. alay.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ALÁI, alaiuri, s. n. 1. Mulțime mare de oameni care însoțesc o ceremonie, o paradă, o procesiune etc. Eh! viață, viață, tânără și nouă, Cu oameni, flori și steaguri în alai. Cum s-ar putea să nu ne placi tu nouă? BENIUC, în POEZ. N. 67. Și ca la mîndre nunți de crai, ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor. COȘBUC, P. I 56. ◊ Loc. a d v. Cu (sau în) alai = cu solemnitate, cu pompă mare, cu fast deosebit. Cu mare alai Vine-ntîi Mai. BANUȘ, B. 103. Ajutat de mișcările scenei turnante ◊ [Stanislavski] putea să schimbe, fără lăsarea cortinei; străzi, case, dîndu-ți mereu impresia de cartiere noi – pe unde nunta lui Figaro trecea în plin alai, SAHIA, U.R.S.S. 152. Ea-i mireasa unui crai Și se duce cu alai Peste munte, peste plai. ALECSANDRI, P. II 51. (Poetic) [Toamna] pleacă mai departe, Pustiind cărările, Cu alai de frunze moarte Să colinde zările. TOPÎRCEANU, B. 52. Dar iată că vara în zări Apare-n alai de crăiasă. NECULUȚĂ, Ț. D. 59. 2. Mulțime de oameni care însoțesc o persoană considerată de seamă. I se spunea [doctorului] cîte cevă și el mormăia și trecea mai departe, cu alaiul în urma, lui. PAS, Z. I 217, Dulce-i viața de isprăvniceasă!... Cînd ieși la plimbare ai alai pe lingă trăsură. ALECSANDRI, T. I 195. ◊ Gloată zgomotoasă care se ia după cineva; gălăgie provocată de această gloată. Ca pe-o bufniță-o-nconjoără Și-o petrec cu chiu-cu vai Și se țin de dînsa scai. Plină-i strîmta ulicioară De alai. COȘBUC, P. I 226. ◊ E x p r. A face (cuiva) alai = a primi sau a însoți (pe cineva) cu gălăgie, cu zgomot. Împreună cu ea [cu dădaca] am făcut alai unchieșului, petrecîndu-l pînă la grajd. SADOVEANU, N. F. 170. ◊ (Urmat de determinări introduse, prin prep. « de », arâtînd din cine se compune cortegiul) Cu alai de lume adunată de pe străzi... hoțul a fost dus la secție. PAS, Z. I 8, Acest alai de moșnegi, femei, bărbați și copii... se duc încărcați de traiste cu mălai, cu tingiri, tigăi și căldări. DELAVRANCEA, S. 202. F i g. Vînătoarea falnică și zgomotoasă de cerbi, cu tot alaiul ei de ogari, de vînători călări... ODOBESCU, S. III 154. 3. (Învechit) Cortegiu, suită alcătuită din căpetenii de oști și demnitari care întîmpinau sau întovărășeau un domnitor. [împăratul] le ieși înainte, cale d-o zi... Intrind în orașul împărătesc, alaiul se orîndui astfel: întîi venea pedestrimea, apoi calul lui Făt-Frumos.... ISPIRESCU, L. 197. În ziua aceea era paradă domnească... Cîte un zapciu... oprea carele, să nu se vîre pînă după trecerea alaiului. NEGRUZZI, S. I 29.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane