Am găsit 5 definiții pentru cuvantul/cuvintele aiurare:

AIURÁRE, aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Pr.: a-iu-.Var.: aiuríre s. f.] – V. aiura.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



AIURÁRE, aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Var.: aiuríre s. f.].
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

aiuráre s. f., g.-d. art. aiurắrii; pl. aiurắri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

AIURÁRE, aiurări, s. f. Faptul de a aiura. [Var.: aiurire s. f.] – V. aiura.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

AIURÁRE, aiurări, s. f. (Și în forma aiurire) Acțiunea de a aiura. 1. Vorbire fără înțeles (caracteristică unui bolnav în stare de inconștiență); delir. Toate acestea pentru ea erau vorbe goale, aiurări de om bolnav. VLAHUȚĂ, O. A. III 190. ◊ F i g. Melodia țiganului se stingea într-o aiurare nebună. SADOVEANU, O. I 303. Le asamănă cu zuzurul zefirilor și cu aiurirea frunzelor de fag. EMINESCU, N. 113. 2. Visare, reverie. Ca într-o aiurire, m-am hotărît brusc să intru în cărarea lichidă din papuri. SADOVEANU, N. F. 58. Toți au dreptul cîteodată Să se piardă-n aiurări. COȘBUC, P. I 264. Mintea lui furată de-a cerului mișcare Se pierde-n aiurire, plutind sub bolta mare. ALECSANDRI, P. A. 194. - Variantă: aiuríre s. f.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

Forme flexionare:

aiurare - Verb, Infinitiv lung - pentru cuvantul aiura