Am găsit 85 de definiții pentru cuvantul/cuvintele ingrosa, la, modul, indicativ, prezent:

INDICATÍV, -Ă, indicativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Rar) Care indică, care îndrumă. 2. Adj. (Gram.; în sintagma) Mod indicativ (și substantivat, n.) = mod personal care exprimă, de obicei, o acțiune prezentată de către vorbitor ca reală. 3. S. n. Tot ceea ce servește pentru a indica ceva. 4. S. n. Denumire convențională atribuită unităților militare, comandanților și unor ofițeri din statele-majore în scopul păstrării secretului și pentru a nu fi recunoscute de inamic. 5. S. n. Semnal de identificare la începutul sau sfârșitul programului (de radio și de televiziune). ◊ Indicativ de apel = apelativ convențional format din litere sau cifre al unei stații de radioemisie care permite ca aceasta să fie distinsă de alte stații sau să fie chemată. – Din fr. indicatif, lat. indicativus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



INDICATÍV, -Ă I. adj. care indică, face cunoscut. ♦ mod ~ (și s. n.) = mod verbal care exprimă o acțiune reală. I. s. n. 1. denumire convențională pentru unități militare, comandanți etc. 2. (la un post de radio-tv.) semnal de identificare la începutul sau sfârșitul emisiunii. ♦ ~ de apel = apelativ convențional din litere sau cifre, pentru identificarea locului de origine sau a expeditorului unui mesaj telegrafic ori radiofonic. (< fr. indicatif, lat. indicativus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

INDICATÍV, -Ă adj. Care indică, îndrumător. ◊ (Gram.) Modul indicativ (și s.n.) = mod care exprimă o acțiune reală. // s.n. 1. Denumire convențională pentru unități militare, comandanți etc. 2. (La un post de radio-televiziune) Semnal de identificare la începutul sau sfârșitul emisiunii. ◊ Indicativ de apel = apelativ convențional format din litere sau cifre care servește pentru identificarea locului de origine sau a expeditorului unui mesaj telegrafic sau radiofonic. [Cf. lat. indicativus, fr. indicatif].
Sursa: Dicționar de neologisme

*indicatív, -ă adj. (lat. indicativus). Care servește la indicare: semn indicativ. S. n., pl. e. Gram. Un mod verbal care indică sigur (pozitiv, absolut) starea saŭ acțiunea: ceĭ vechĭ nu știaŭ că pămîntu se învîrte în juru soareluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

indicatív1 adj. m., pl. indicatívi; f. indicatívă, pl. indicatíve
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

indicatív2 s. n., pl. indicatíve
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

indicativ a. care indică: semn indicativ. ║ n. Gram. mod verbal, care exprimă într’un chip pozitiv starea sau acțiunea.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

INDICATÍV, -Ă, indicativi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Rar) Care indică, care îndrumă. 2. Adj. (Gram.; în sintagma) Mod indicativ (și substantivat, n.) = mod personal care exprimă, de obicei, o acțiune prezentată de către vorbitor ca reală. 3. S. n. Tot ceea ce servește pentru a indica ceva. 4. S. n. Denumire convențională atribuită unităților millitare, comandanților și unor ofițeri din statele-majore în scopul păstrării secretului și pentru a nu fi recunoscute de inamic. 5. S. n. Semnal de identificare la începutul sau sfârșitul programului (de radio și de televiziune). ◊ Indicativ de apel = apelativ convențional format din litere sau cifre al unei stații de radioemisie care permite ca aceasta să fie identificată de alte stații sau să fie chemată. – Din fr. indicatif, lat. indicativus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ÎNGROȘÁ, îngróș, vb. I. Refl. 1. (Despre corpuri solide) A deveni mai gros, mai voluminos. ◊ Expr. Se îngroașă gluma (sau treaba, lucrul) = situația ia o întorsătură îngrijorătoare, neplăcută. ♦ Tranz. A face ca un corp solid să devină mai gros, să-și mărească volumul (adăugându-i material la suprafață); a accentua o linie, un punct, o literă etc. (pentru a le face mai evidente). 2. (Despre lichide, vapori etc.) A deveni mai dens. ♦ Tranz. A face ca o soluție să devină mai concentrată prin adaos de materii solide, prin fierbere etc. ♦ A-și spori numărul; a se îndesi. 3. (Despre voce) A căpăta un timbru mai coborât, mai grav. – Lat. *ingrossiare (< grossus) sau din în + gros.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

îngroșá (a ~) vb., ind. prez. 3 îngroáșă, 1 pl. îngroșắm; conj. prez. 3 îngroáșe; ger. îngroșấnd
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

îngroșá v. 1. a (se) face gros; 2. fig. a deveni serios; s’a îngroșat gluma PANN.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ÎNGROȘÁ, îngróș, vb. I. Refl. 1. (Despre corpuri solide) A deveni mai gros, mai voluminos. ◊ Expr. Se îngroașă gluma (sau treaba, lucrul) = situația ia o întorsătură îngrijorătoare, neplăcută. ♦ Tranz. A face ca un corp solid să devină mai gros, să-și mărească volumul (adăugându-i material la suprafață); a accentua o linie, un punct, o literă etc. (pentru a le face mai evidente). 2. (Despre lichide, vapori etc.) A deveni mai dens. ♦ Tranz. A face ca o soluție să devină mai concentrată prin adaos de materii solide, prin fierbere etc. ♦ A-și spori numărul; a se îndesi. 3. (Despre voce) A căpăta un timbru mai coborât, mai grav. – Lat. *ingrossiare (< grossus) sau din în + gros.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LA s. m. inv. (muz.) 1. treapta a șasea a gamei diatonice; sunetul și nota corespunzătoare. 2. coarda sau clapa unui instrument care redă acest sunet. (< it. la)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

LA1 prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte. ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii.Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoare.Loc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop.Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepoziții compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz.Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Îi chinuiește până la exasperare.Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LA2 s. m. invar. Treapta a șasea din gama do major; sunetul și nota corespunzătoare. – Din it. la.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LA3, lau, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) spăla (pe cap); A (se) scălda, a (se) îmbăia. ◊ Compus: lă-mă-mamă subst. = om prost, lălâu. [Prez. ind.: lau, lai, lă, lăm, lați, lau] – Lat. lavare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LA s.m. invar. (Muz.) 1. Treapta a șasea a gamei majore tip; sunetul și nota corespunzătoare. 2. Coarda sau clapa unui instrument care redă sunetul acestei note. [< it. la].
Sursa: Dicționar de neologisme

la prep.1. Spre, către, în direcția (indică mișcarea). – 2. Pînă, înspre, aproape de (indică mișcarea și poziția). – 3. În, în apropiere (indică mișcarea și poziția). – 4. În.5. Acasă la, în casa lui. – 6. În privința, cu privire la; urît la față (Beldiman); se pricepea la cazane (Galaction). – 7. (Indică timpul); la nouă (Rebreanu). – 8. În timpul, pe durata (arată o coincidență temporală). – 9. Cu prilejul, cu ocazia, pentru; „nu iei și-un curcan fript la drum?” (Alecsandri). – 10. Pe parcursul, în timpul (indică un obiectiv temporal). – 11. În fața, față de (indică finalitatea); bun la Dumnezeu.12. (Formează dativul); să ne fie traiul bun la toți românii (Alecsandri). – 13. În jur de, aproximativ (în loc de ca la); sint la opt ani de cînd i sint detoriu (Doc. 1610). – 14. A (formează genitivul, cînd este însoțit de un numeral); ibovnică la doi veri (pop. Jarnik). – 15. Mult, de mai multe ori (exprimă în parte aceeași idee cu partitivul fr.); începuseră să-și care la pumni (Rebreanu). – Mr., megl., istr. la. Lat. illac ad, formă întărită a prep. (Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 364; Pușcariu 929; REW 4265; Candrea-Dens., 933; Weigand, Jb., X, 437; Pascu, I, 105; cf. Moser 436). Întrebuințările sînt în general cele ale prep. a, pe care a înlocuit-o aproape complet. Formarea dativului cu la (ca în rom. a), este paralelă formării cu art. encl., fără să se poată preciza regula de întrebuințare; îți spun ca la un frate (Creangă) este la fel de corectă, deși poate mai puțin frecventă decît îți spun ca unui frate. Se poate doar nota că dativul cu la pare să fie preferat cînd urmează după un alt dativ sau genitiv de același număr; chestiunea acordării drepturilor civile la femei (J. Bart), nu femeilor; și că acest dativ apare cu la pare să indice o idee mai generală decît cealaltă formă. Pentru genitivul cu la, cf. a. Ultima folosire a lui la diferă de partitivul fr., întrucît indică o repetare frecventă a acțiunii verbale.
Sursa: Dicționarul etimologic român

la (láu, lăút), vb. – A spăla. – Mr. lau, lată, lare. Lat. lavāre (Pușcariu 954; REW 4951; DAR), cf. it. lavare, prov., sp., port. lavar, fr. laver. Înv., se pare că ar fi pierdut teren din sec. XVI, în fața der. său a spăla; azi se folosește în regiunea muntoasă din Munt., în Mold. și, în parte, în Trans., unde inf. său sună uneori a lăia. Cf. lături, lăun. Der. lăutoare, s. f. (spălat; spălătorie; Trans., spălător); lăutor, s. n. (înv.); lăutură, s. f. (spălat; baie; apă caldă pentru a spăla); nelăut, adj.; nelăuți, vb. (Trans.). – Der. neol. lavabo(u), s. n., din fr. lavabo; lavoar, s. n., din fr. lavoir; lavabil, adj., din fr. lavable.
Sursa: Dicționarul etimologic român

la’re! expr. la revedere!
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

La, Simbol chimic pentru lantan.
Sursa: Dicționar enciclopedic

3) la prep. (lat. illác, pe acolo, d. ille, acela, el; după alțiĭ, d. illac-ad. Tot de aicĭ vine și it. fr. là, pg. lá, sp. allá, acolo). Arată locu saŭ direcțiunea mișcăriĭ: locuĭesc la Galațĭ (cu numele de țărĭ se pune în, nu la!), șed la masă, mă duc la masă, arată timpu: la masă, la prînz, la amează, la ĭarnă (la ĭarna viitoare), la anu (la anu viitor). Arată punctu, locu, relațiunea: s´a lovit la picĭor, s´a roșit la față, bun la inimă, ĭute la picĭor, bun la fugă, ĭute la mînie, bun la Dumnezeŭ. Arată dativu: dațĭ mîncare la caĭ (cailor), la toțĭ caiĭ, la toată lumea. Arată aproximațiunea („pînă la, aproape, cam, vre-o”): eraŭ la doŭă miĭ de oĭ. Arată marea cantitate (în rol de adv.): a băut la vin pînă ce a căzut („a ajuns cu băutu la atîta cantitate pînă ce a căzut”).
Sursa: Dicționaru limbii românești

1) la m. (prima silabă a cuv. latin lábium, buză, cu care începe al treilea vers al imnuluĭ adresat sfîntuluĭ Ion Botezătoru: sólve pollúti lábii reátum, dezleagă păcatu buzeĭ profanate). Muz. A șaptea notă a gameĭ și semnu care o reprezentă [!].
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) la, infinitivu d. laŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

la, lau, vb. tranz. și refl. – 1. A (se) spăla: „Ien trimite-ți cămașa / Că eu mândru ți oi la” (Calendar 1980: 119). 2. A (se) pieptăna: „Iei pieptinile cu care te lai pe cap” (Bilțiu, 322). – Lat. lavare.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

la1 prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

la2 s. m., pl. la
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

la3 (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. lau, 2 sg. lai, 3 sg. lă, 1 pl. lăm, imperf. 3 sg. la; conj. prez. 3 să lea/să léie/să láie; imper. 2 sg. lă; ger. lând; part. lăút
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

l-a pr. + vb. aux. (l-a dus)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

la prep. indică: 1. o aflare undeva: la mine, la școală, la prânz; 2. o direcțiune spre: plec la Paris; 3. momentul timpului: la cinci ore, la anul; 4. cazul dativ: dați fân la cai. [Lat ILLAC].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

v. a spăla, mai ales la cap: ia să-mi lai copilașii CR. [Vechiu-rom. a la, a spăla în genere = lat. LAVARE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LA1 prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii.Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoareLoc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop. Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. ◊ (în legătură cu verbul „ a împărți”) Întreg (5). VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (în prepoziții compuse) I. De la (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz.Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorai sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație). 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) îi chinuiește până la exasperare.Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LA2, la, s. m. Treapta a șasea din gama do major; sunetul și nota corespunzătoare. – Din it. la.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LA3, lau, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) spăla (pe cap); a (se) scălda, a (se) îmbăia. ◊ Compus: lă-mă-mamă subst. = om prost, lălâu. [Prez. ind.: lau, lai, lă, lăm, lați, lau] – Lat. lavare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

1) lă v. tr. V. laŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) lă, pron. personal, V. le.
Sursa: Dicționaru limbii românești

MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absolută a unei mărimi reale. ◊ număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor componentelor unui număr real. ◊ (stat.) variantă a caracteristicii (4), înregistrată la cele mai multe unități ale unei colectivități statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvență. 2. coeficient care caracterizează o proprietate mecanică oarecare. ◊ raportul dintre diametrul primitiv al unei roți dințate și numărul dinților acesteia. ♦ ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal și lungimea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apă. 4. parte componentă a unui ansamblu cu funcționalitate proprie. ◊ fiecare din părțile detașabile ale unei nave spațiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplinește funcția de etaj sau de celulă într-un aparat, ori într-o instalație electronică. 6. (arhit.) unitate de măsură pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MODÚL, module, s. n. 1. Unitate de lungime convențională, folosită în arhitectura clasică pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unei construcții, ale unui ordin arhitectonic. 2. (Mat.) Valoare absolută a unui număr real (fără a se ține seamă de semnul algebric). ♦ Număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor elementelor unui număr complex. 3. Fiecare dintre părțile principale (și detașabile) ale unei nave cosmice. ◊ Modul lunar = parte a vehiculului de explorare lunară. 4. Parte componentă a unui ansamblu (cu funcționalitate proprie). – Din fr. module.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MODÚL1 s.m. 1. (Mat.) Valoare absolută a unei mărimi reale (fără să se ia în considerare semnul algebric). ♦ (Statist.) Variantă a caracteristicii (4) [în DN], înregistrată la cele mai multe unități ale unei colectivități statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvență. ◊ Modul al unui număr complex = rădăcina pătrată a sumei pătratelor părții reale și a coeficientului părții imaginare; modul al unui număr real = valoare absolută a numărului. 2. Coeficient care caracterizeează o proprietate mecanică oarecare. ♦ Raportul dintre diametrul primitiv al unei roți dințate și numărul dinților acesteia. ◊ Modul de elasticitate = mărime reprezentând raportul dintre efortul unitar normal și lungirea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate la întindere sau încovoiere. 3. Unitate de măsură, în special pentru apele curgătoare. ◊ Modul de irigație = cantitatea de apă necesară în unitatea de timp pentru irigarea unui hectar. [Pl. -li, (s.n.) -luri. / < fr. module, cf. lat. modulus].
Sursa: Dicționar de neologisme

MODÚL2 s.m. Parte, porțiune dintr-un ansamblu, conceput separat sau separabil. ◊ Modul lunar = dispozitiv autonom al unui vehicul de lansare sau al unei nave spațiale, care poate funcționa independent, servind pentru aselenizare. ♦ (Telec.) Bloc alcătuit din microelemente (tranzistoare, diode, bobine etc.) care îndeplinește funcția de etaj sau de celulă într-un aparat sau într-o instalație electronică. ♦ (Arhit.) Unitate de măsură aleasă arbitrar pentru a determina proporțiile elementelor de arhitectură ale unui edificiu. [Pl. -li, (s.n.) -le. / < fr., engl. module].
Sursa: Dicționar de neologisme

*módul n., pl. e (lat. módulus, dim. d. modus, măsură). Arh. Unitate de măsură p. a regula proporțiunile coloanelor saŭ părților unuĭ edificiŭ: módulu e de ordinar egal cu jumătatea diametruluĭ bazeĭ coloaneĭ. Pin [!] ext. Unitate de măsură p. apele curente: a evalua modulu unuĭ izvor. Diametru comparativ al medaliilor saŭ monetelor [!] între ele.
Sursa: Dicționaru limbii românești

modúl s. n., pl. modúle
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

MODÚL, module, s. n. 1. Unitate de lungime convențională, folosită în arhitectura clasică pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unei construcții, ale unui ordin arhitectonic. 2. (Mat.) Valoare absolută a unui număr real (fără a se ține seamă de semnul algebric). ♦ Număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor elementelor unui număr complex. 3. Fiecare dintre părțile principale (și detașabile) ale unei nave cosmice. ◊ Modul lunar = parte a vehiculului de explorare lunară. 4. Parte componentă a unui ansamblu (cu funcționalitate proprie). – Din fr. module.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absolută a unei mărimi reale. ◊ număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor componentelor unui număr real. ◊ (stat.) variantă a caracteristicii (4), înregistrată la cele mai multe unități ale unei colectivități statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvență. 2. coeficient care caracterizează o proprietate mecanică oarecare. ◊ raportul dintre diametrul primitiv al unei roți dințate și numărul dinților acesteia. ♦ ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal și lungimea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apă. 4. parte componentă a unui ansamblu cu funcționalitate proprie. ◊ fiecare din părțile detașabile ale unei nave spațiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplinește funcția de etaj sau de celulă într-un aparat, ori într-o instalație electronică. 6. (arhit.) unitate de măsură pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MODÚL, module, s. n. 1. Unitate de lungime convențională, folosită în arhitectura clasică pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unei construcții, ale unui ordin arhitectonic. 2. (Mat.) Valoare absolută a unui număr real (fără a se ține seamă de semnul algebric). ♦ Număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor elementelor unui număr complex. 3. Fiecare dintre părțile principale (și detașabile) ale unei nave cosmice. ◊ Modul lunar = parte a vehiculului de explorare lunară. 4. Parte componentă a unui ansamblu (cu funcționalitate proprie). – Din fr. module.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MODÚL1 s.m. 1. (Mat.) Valoare absolută a unei mărimi reale (fără să se ia în considerare semnul algebric). ♦ (Statist.) Variantă a caracteristicii (4) [în DN], înregistrată la cele mai multe unități ale unei colectivități statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvență. ◊ Modul al unui număr complex = rădăcina pătrată a sumei pătratelor părții reale și a coeficientului părții imaginare; modul al unui număr real = valoare absolută a numărului. 2. Coeficient care caracterizeează o proprietate mecanică oarecare. ♦ Raportul dintre diametrul primitiv al unei roți dințate și numărul dinților acesteia. ◊ Modul de elasticitate = mărime reprezentând raportul dintre efortul unitar normal și lungirea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate la întindere sau încovoiere. 3. Unitate de măsură, în special pentru apele curgătoare. ◊ Modul de irigație = cantitatea de apă necesară în unitatea de timp pentru irigarea unui hectar. [Pl. -li, (s.n.) -luri. / < fr. module, cf. lat. modulus].
Sursa: Dicționar de neologisme

MODÚL2 s.m. Parte, porțiune dintr-un ansamblu, conceput separat sau separabil. ◊ Modul lunar = dispozitiv autonom al unui vehicul de lansare sau al unei nave spațiale, care poate funcționa independent, servind pentru aselenizare. ♦ (Telec.) Bloc alcătuit din microelemente (tranzistoare, diode, bobine etc.) care îndeplinește funcția de etaj sau de celulă într-un aparat sau într-o instalație electronică. ♦ (Arhit.) Unitate de măsură aleasă arbitrar pentru a determina proporțiile elementelor de arhitectură ale unui edificiu. [Pl. -li, (s.n.) -le. / < fr., engl. module].
Sursa: Dicționar de neologisme

*módul n., pl. e (lat. módulus, dim. d. modus, măsură). Arh. Unitate de măsură p. a regula proporțiunile coloanelor saŭ părților unuĭ edificiŭ: módulu e de ordinar egal cu jumătatea diametruluĭ bazeĭ coloaneĭ. Pin [!] ext. Unitate de măsură p. apele curente: a evalua modulu unuĭ izvor. Diametru comparativ al medaliilor saŭ monetelor [!] între ele.
Sursa: Dicționaru limbii românești

modúl s. n., pl. modúle
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

MODÚL, module, s. n. 1. Unitate de lungime convențională, folosită în arhitectura clasică pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unei construcții, ale unui ordin arhitectonic. 2. (Mat.) Valoare absolută a unui număr real (fără a se ține seamă de semnul algebric). ♦ Număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor elementelor unui număr complex. 3. Fiecare dintre părțile principale (și detașabile) ale unei nave cosmice. ◊ Modul lunar = parte a vehiculului de explorare lunară. 4. Parte componentă a unui ansamblu (cu funcționalitate proprie). – Din fr. module.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MODÚL s. n. 1. (mat.) valoare absolută a unei mărimi reale. ◊ număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor componentelor unui număr real. ◊ (stat.) variantă a caracteristicii (4), înregistrată la cele mai multe unități ale unei colectivități statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvență. 2. coeficient care caracterizează o proprietate mecanică oarecare. ◊ raportul dintre diametrul primitiv al unei roți dințate și numărul dinților acesteia. ♦ ~ de elasticitate = raportul dintre efortul unitar normal și lungimea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate de întindere sau încovoiere. 3. debitul anual al unui curs de apă. 4. parte componentă a unui ansamblu cu funcționalitate proprie. ◊ fiecare din părțile detașabile ale unei nave spațiale. 5. (telec.) bloc din microelemente (tranzistoare, diode, bobine), care îndeplinește funcția de etaj sau de celulă într-un aparat, ori într-o instalație electronică. 6. (arhit.) unitate de măsură pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unui edificiu. (< engl., fr. module, lat. modulus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MODÚL, module, s. n. 1. Unitate de lungime convențională, folosită în arhitectura clasică pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unei construcții, ale unui ordin arhitectonic. 2. (Mat.) Valoare absolută a unui număr real (fără a se ține seamă de semnul algebric). ♦ Număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor elementelor unui număr complex. 3. Fiecare dintre părțile principale (și detașabile) ale unei nave cosmice. ◊ Modul lunar = parte a vehiculului de explorare lunară. 4. Parte componentă a unui ansamblu (cu funcționalitate proprie). – Din fr. module.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MODÚL1 s.m. 1. (Mat.) Valoare absolută a unei mărimi reale (fără să se ia în considerare semnul algebric). ♦ (Statist.) Variantă a caracteristicii (4) [în DN], înregistrată la cele mai multe unități ale unei colectivități statistice; valoare a caracteristicii cu cea mai mare frecvență. ◊ Modul al unui număr complex = rădăcina pătrată a sumei pătratelor părții reale și a coeficientului părții imaginare; modul al unui număr real = valoare absolută a numărului. 2. Coeficient care caracterizeează o proprietate mecanică oarecare. ♦ Raportul dintre diametrul primitiv al unei roți dințate și numărul dinților acesteia. ◊ Modul de elasticitate = mărime reprezentând raportul dintre efortul unitar normal și lungirea specifică corespunzătoare a unei piese solicitate la întindere sau încovoiere. 3. Unitate de măsură, în special pentru apele curgătoare. ◊ Modul de irigație = cantitatea de apă necesară în unitatea de timp pentru irigarea unui hectar. [Pl. -li, (s.n.) -luri. / < fr. module, cf. lat. modulus].
Sursa: Dicționar de neologisme

MODÚL2 s.m. Parte, porțiune dintr-un ansamblu, conceput separat sau separabil. ◊ Modul lunar = dispozitiv autonom al unui vehicul de lansare sau al unei nave spațiale, care poate funcționa independent, servind pentru aselenizare. ♦ (Telec.) Bloc alcătuit din microelemente (tranzistoare, diode, bobine etc.) care îndeplinește funcția de etaj sau de celulă într-un aparat sau într-o instalație electronică. ♦ (Arhit.) Unitate de măsură aleasă arbitrar pentru a determina proporțiile elementelor de arhitectură ale unui edificiu. [Pl. -li, (s.n.) -le. / < fr., engl. module].
Sursa: Dicționar de neologisme

*módul n., pl. e (lat. módulus, dim. d. modus, măsură). Arh. Unitate de măsură p. a regula proporțiunile coloanelor saŭ părților unuĭ edificiŭ: módulu e de ordinar egal cu jumătatea diametruluĭ bazeĭ coloaneĭ. Pin [!] ext. Unitate de măsură p. apele curente: a evalua modulu unuĭ izvor. Diametru comparativ al medaliilor saŭ monetelor [!] între ele.
Sursa: Dicționaru limbii românești

modúl s. n., pl. modúle
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

MODÚL, module, s. n. 1. Unitate de lungime convențională, folosită în arhitectura clasică pentru determinarea proporțiilor elementelor componente ale unei construcții, ale unui ordin arhitectonic. 2. (Mat.) Valoare absolută a unui număr real (fără a se ține seamă de semnul algebric). ♦ Număr pozitiv egal cu rădăcina pătrată a sumei pătratelor elementelor unui număr complex. 3. Fiecare dintre părțile principale (și detașabile) ale unei nave cosmice. ◊ Modul lunar = parte a vehiculului de explorare lunară. 4. Parte componentă a unui ansamblu (cu funcționalitate proprie). – Din fr. module.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PREZÉNT2, -Ă, prezenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă vorbitorul: de față. ♦ (Cu valoare de interjecție) Formulă prin care cei de față răspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2. Care se petrece în timpul vieții vorbitorului sau în epoca la care el se referă; actual, contemporan; care se petrece chiar acum, în momentul de față. ♦ De care ești conștient, la care te gândești sau care te preocupă la un moment dat. II. S. n. 1. Perioadă de timp variabilă, concepută ca o unitate distinctă între trecut și viitor; epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; p. ext. situație actuală. ◊ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2. (Gram.) Timp al verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. ◊ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, care se întrebuințează de obicei în narațiune pentru a da stilului o mai mare forță de evocare. – Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PREZÉNT1, prezente, s. n. (Înv.) Dar, cadou. – Din fr. présent.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PREZÉNT, -Ă adj. Care este în locul unde se află vorbitorul, care este de față. ♦ Care există în timpul de față; contemporan. // s.n. 1. Timpul prezent, actual; situația actuală. 2. Timp care arată că acțiunea unui verb se desfășoară în momentul de față. ♦ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, folosit uneori în narațiuni. [< fr. présent, it. presente, lat. praesens].
Sursa: Dicționar de neologisme

PREZÉNT, -Ă I. adj. care se petrece, există etc. în timpul vieții vorbitorului, în momentul de față; actual, contemporan. ◊ (interj.) formulă de răspuns la un apel nominal. II. s. n. 1. timpul prezent, actual; situația actuală. 2. timp verbal care exprimă o acțiune ce se desfășoară în momentul vorbirii. ♦ ~ istoric = prezent cu valoare de perfect, în narațiuni. (< fr. présent, lat. praesens)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

prezént (prezéntă), adj.1. De față, existent. – 2. (S. n.) Timp actual. – 3. (S. n. rar) Cadou, dar. Fr. présent.Der. prezenta, vb., din fr. présenter; prezență, s. f., din fr. présence; prezentabil, adj., din fr. présentable.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) *prezént, -ă adj. (lat. prae-sens, -séntis, d. prae-esse, a fi înainte saŭ de față. V. ab-sent). De față, care se vede și e în locu în care se vorbește saŭ se face ceva: a fi prezent la apel, prezentu dicționar. Care există în acest timp, actual: timpu prezent. S. m. pl. Ceĭ prezențĭ, lumea care e aicĭ (în opoz. cu ceĭ absențĭ): prezențiĭ n´aŭ defecte ! S. f. Scrisoare prezentă: pin [!] prezenta te anunț că am plecat. S. n., pl. e. Timpu prezent: ceĭ maĭ mulțĭ se gîndesc numaĭ la prezent (fr. présent, subst. verbal d. présenter, a prezenta). Cadoŭ, dar. Gram. Primu timp verbal al fiecăruĭ mod, timpu care arată acțiunea care se face acuma, în opoz. cu trecutu și viitoru, precum sînt față de am fost și voĭ fi. – Fals prezinte.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) prezént, a v. tr. (lat. praesentare). Întind, ofer: a prezenta cuĭva pîne [!] și sare. Înfățișez, introduc: a prezenta un amic într´o societate. Înfățișez, ofer, arăt, am: natura prezenta un aspect încîntător. Arăt, expun: a prezenta tablourile și faptele în ordine. Întorc spre, arăt amenințînd: a prezenta cuĭva baĭoneta. Ofer, suscit: chestiunea prezentă [!] dificultățĭ. V. refl. Apar, vin, mă arăt: mă prezent la post, la apel. Apar, ĭes la iveală: o mulțime de dificultățĭ se prezentaŭ. A prezenta armele, a le ținea [!] vertical înaintea corpuluĭ în semn de onoare unuĭ șef orĭ drapeluluĭ. A se prezenta bine saŭ răŭ, a avea o aparență care inspiră încredere saŭ nu.
Sursa: Dicționaru limbii românești

prezént1 adj. m., pl. prezénți; f. prezéntă, pl. prezénte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

prezént2 (timp) s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

prezént3 (cadou) (înv.) s. n., pl. prezénturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

prezent a. 1. care se află în locul despre care se vorbește; 2. care există acum: moment prezent. ║ n. 1. timpul actual: prezentul și viitorul; 2. Gram. timp ce arată că acțiunea se face acum.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

prezent n. dar, lucru dăruit.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PREZÉNT1, prezenturi, s. n. (Înv.) Dar2, cadou. – Din fr. present.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PREZÉNT2, -Ă, prezenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă acesta; de față. ♦ (Cu valoare de interjecție) Formulă prin care cei de față răspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2. Care se petrece în timpul vieții vorbitorului sau în epoca la care se referă; actual, contemporan; care se petrece chiar acum, în momentul de față. ♦ De care ești conștient, la care te gândești sau care te preocupă la un moment dat. II. S. n. 1. Perioadă de timp variabilă, concepută ca o unitate distinctă între trecut și viitor; epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; p. ext. situație actuală. ◊ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2. (Gram.) Timp al verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. ♦ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, care se întrebuințează de obicei în narațiune pentru a da stilului o mai mare forță de evocare. – Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PREZÉNT2, -Ă, prezenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă vorbitorul: de față. ♦ (Cu valoare de interjecție) Formulă prin care cei de față răspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2. Care se petrece în timpul vieții vorbitorului sau în epoca la care el se referă; actual, contemporan; care se petrece chiar acum, în momentul de față. ♦ De care ești conștient, la care te gândești sau care te preocupă la un moment dat. II. S. n. 1. Perioadă de timp variabilă, concepută ca o unitate distinctă între trecut și viitor; epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; p. ext. situație actuală. ◊ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2. (Gram.) Timp al verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. ◊ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, care se întrebuințează de obicei în narațiune pentru a da stilului o mai mare forță de evocare. – Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PREZÉNT1, prezente, s. n. (Înv.) Dar, cadou. – Din fr. présent.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PREZÉNT, -Ă adj. Care este în locul unde se află vorbitorul, care este de față. ♦ Care există în timpul de față; contemporan. // s.n. 1. Timpul prezent, actual; situația actuală. 2. Timp care arată că acțiunea unui verb se desfășoară în momentul de față. ♦ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, folosit uneori în narațiuni. [< fr. présent, it. presente, lat. praesens].
Sursa: Dicționar de neologisme

PREZÉNT, -Ă I. adj. care se petrece, există etc. în timpul vieții vorbitorului, în momentul de față; actual, contemporan. ◊ (interj.) formulă de răspuns la un apel nominal. II. s. n. 1. timpul prezent, actual; situația actuală. 2. timp verbal care exprimă o acțiune ce se desfășoară în momentul vorbirii. ♦ ~ istoric = prezent cu valoare de perfect, în narațiuni. (< fr. présent, lat. praesens)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

prezént (prezéntă), adj.1. De față, existent. – 2. (S. n.) Timp actual. – 3. (S. n. rar) Cadou, dar. Fr. présent.Der. prezenta, vb., din fr. présenter; prezență, s. f., din fr. présence; prezentabil, adj., din fr. présentable.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) *prezént, -ă adj. (lat. prae-sens, -séntis, d. prae-esse, a fi înainte saŭ de față. V. ab-sent). De față, care se vede și e în locu în care se vorbește saŭ se face ceva: a fi prezent la apel, prezentu dicționar. Care există în acest timp, actual: timpu prezent. S. m. pl. Ceĭ prezențĭ, lumea care e aicĭ (în opoz. cu ceĭ absențĭ): prezențiĭ n´aŭ defecte ! S. f. Scrisoare prezentă: pin [!] prezenta te anunț că am plecat. S. n., pl. e. Timpu prezent: ceĭ maĭ mulțĭ se gîndesc numaĭ la prezent (fr. présent, subst. verbal d. présenter, a prezenta). Cadoŭ, dar. Gram. Primu timp verbal al fiecăruĭ mod, timpu care arată acțiunea care se face acuma, în opoz. cu trecutu și viitoru, precum sînt față de am fost și voĭ fi. – Fals prezinte.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) prezént, a v. tr. (lat. praesentare). Întind, ofer: a prezenta cuĭva pîne [!] și sare. Înfățișez, introduc: a prezenta un amic într´o societate. Înfățișez, ofer, arăt, am: natura prezenta un aspect încîntător. Arăt, expun: a prezenta tablourile și faptele în ordine. Întorc spre, arăt amenințînd: a prezenta cuĭva baĭoneta. Ofer, suscit: chestiunea prezentă [!] dificultățĭ. V. refl. Apar, vin, mă arăt: mă prezent la post, la apel. Apar, ĭes la iveală: o mulțime de dificultățĭ se prezentaŭ. A prezenta armele, a le ținea [!] vertical înaintea corpuluĭ în semn de onoare unuĭ șef orĭ drapeluluĭ. A se prezenta bine saŭ răŭ, a avea o aparență care inspiră încredere saŭ nu.
Sursa: Dicționaru limbii românești

prezént1 adj. m., pl. prezénți; f. prezéntă, pl. prezénte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

prezént2 (timp) s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

prezént3 (cadou) (înv.) s. n., pl. prezénturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

prezent a. 1. care se află în locul despre care se vorbește; 2. care există acum: moment prezent. ║ n. 1. timpul actual: prezentul și viitorul; 2. Gram. timp ce arată că acțiunea se face acum.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

prezent n. dar, lucru dăruit.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PREZÉNT1, prezenturi, s. n. (Înv.) Dar2, cadou. – Din fr. present.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PREZÉNT2, -Ă, prezenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă acesta; de față. ♦ (Cu valoare de interjecție) Formulă prin care cei de față răspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2. Care se petrece în timpul vieții vorbitorului sau în epoca la care se referă; actual, contemporan; care se petrece chiar acum, în momentul de față. ♦ De care ești conștient, la care te gândești sau care te preocupă la un moment dat. II. S. n. 1. Perioadă de timp variabilă, concepută ca o unitate distinctă între trecut și viitor; epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; p. ext. situație actuală. ◊ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2. (Gram.) Timp al verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. ♦ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, care se întrebuințează de obicei în narațiune pentru a da stilului o mai mare forță de evocare. – Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

indicativ - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul indicativ

indicativ - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul indicativ

îngroșă - Verb, Indicativ, perfect simplu, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul îngroșa

îngroșa - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul îngroșa

îngroșa - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul îngroșa

la - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul la

- Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul la

- Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul la

la - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul la

modul - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul mod

modul - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul modul

modul - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul modul

modul - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul modul

modul - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul modul

prezent - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul prezent

prezent - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul prezent

prezent - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul prezent

prezent - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul prezent

- Formă unică - pentru cuvantul