Am găsit 12 definiții pentru cuvantul/cuvintele iți, conjugare:

CONJUGÁRE, conjugări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) conjuga și rezultatul ei. 2. Flexiunea verbului. ♦ Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. 3. Fig. Îmbinare, împletire. 4. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundație, care constă în unirea temporară a doi indivizi (la infuzori) sau a două celule (la unele alge), urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare. – V. conjuga.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


CONJUGÁRE s. f. 1. acțiunea de a (se) conjuga. ◊ flexiunea verbului. ◊ fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminația infinitivului. 2. îmbinare, unire. 3. mod de înmulțire sexuală în care prin fuzionarea a doi gameți rezultă zigotul. ◊ împerechere a cromozomilor în cursul meiozei. (< conjuga)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

CONJUGÁRE s.f. 1. Totalitatea formelor flexionare ale unui verb. ♦ Fiecare dintre categoriile în care se împart verbele după terminația infinitivului. 2. (Rar) Îmbinare, unire. 3. (Bot.) Unirea gameților în procesul de fecundare. ♦ Mod de fecundație la infuzori prin unirea temporară a doi indivizi, urmată de un schimb reciproc de substanțe nucleare. ♦ Unirea cromozomilor în timpul meiozei. [<conjuga].
Sursa: Dicționar de neologisme

conjugáre s. f., g.-d. art. conjugắrii; pl. conjugắri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

conjugare f. Gram. totalitatea formelor verbale după voci, moduri, timpuri, numere și persoane.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CONJUGÁRE, conjugări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) conjuga și rezultatul ei. 2. Flexiunea verbului. ♦ Categorie de verbe cu aceeași terminație la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. 3. Fig. Îmbinare, împletire. 4. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundație, care constă în unirea temporară a două microorganisme. – V. conjuga.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

IȚÍ, ițesc, vb. IV. Refl. (Pop.) 1. A se ivi numai cu capul, a se arăta puțin, pentru un moment sau pe furiș. 2. A se uita la ceva pe furiș sau în fugă, a arunca o privire fugară și curioasă. – Cf. iții.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ițí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ițésc, imperf. 3 sg. ițeá; conj. prez. 3 să ițeáscă
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ițì v. Mold. 1. a se ivi deodată: se ițește el.., dar iezii nu-s nicăieri CR.; 2. fig. a se arăta nedeslușit: nu departe se iția clopotnița satului Al. [V. iții!].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

IȚÍ, ițesc, vb. IV. Refl. (Pop.) 1. A se ivi numai cu capul, a se arăta puțin, pentru un moment sau pe furiș. 2. A se uita la ceva pe furiș sau în fugă, a arunca o privire fugară și curioasă. – Cf. iții.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

î́țĭ, V. ți.
Sursa: Dicționaru limbii românești

îți v. tu
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

Forme flexionare:

conjugare - Verb, Infinitiv lung - pentru cuvantul conjuga

conjugare - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul conjugare

iți - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, plural, nearticulat - pentru cuvantul

iți - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, plural, nearticulat - pentru cuvantul

iți - Verb, Indicativ, perfect simplu, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul iți

iți - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul iți

îți - Pronume, Genitiv-Dativ, singular, feminin - pentru cuvantul tu

îți - Pronume, Genitiv-Dativ, singular, masculin - pentru cuvantul tu

îți - Verb, Indicativ, prezent, persoana a II-a, plural - pentru cuvantul vrea

conjugare - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul conjugare

îți - Formă unică - pentru cuvantul îți