Am găsit 42 de definiții pentru cuvantul/cuvintele Sensul, opus, al, cuvantului, crai:

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea.Lat. illum, illam.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



-ÁL suf. „calitate”. (< fr. -al)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

al (f. a, pl. ai, ale), art.1. Art. caracteristic al numeralului ordinal. – 2. Art. caracteristic pentru aproape toate cazurile de gen. (uzul impune: fereastra casei; dar acesta este unicul caz în care se face abstracție de art. a, cf. o fereastră a casei; noua fereastră a casei; fereastra nouă a casei; fereastra este a casei). 3. Art. caracteristic al pron. pop.4. Folosit în mod absolut, fără indicarea obiectului posedat, înseamnă „fiul lui”: ai Galeongiului (Iorga), fiii Galeongiu. A dat naștere la numeroase patronime, mai ales în Bucov.: Asiminei „fiul Siminei”. – 5. Fără indicarea posesorului, poate însemna: „tot ce se referă la”: după cît spun cunoscătorii în ale fripturii de batal (Sadoveanu). Lat. ille, illa, prin faza intermediară el, ea, care este pron. pers. (Pușcariu 53; DAR; D. Găzdaru, Descendenții demonstrativului latin ille în limba română, Iași, 1929).
Sursa: Dicționarul etimologic român

al adj. și pron.1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). – 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. și se preferă cel). – 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificația demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). – 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). – 5. (Vulg.; în Munt.) A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acțiune, în cazurile în care nu se găsește la moment cuvînt propriu, sau se dorește evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus și ca pron. primește un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă inițial printr-un a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, și în parte prin întrebuințare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relațiile de posesie (și numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 și 2 cu acel(a) și ăl 3 cu cel(a), și preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanță de vulgaritate sau, cel puțin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcții proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiași necesități ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei adj. și pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuințări nuanțate diferit, și în același timp prin originea lor unică. Într-adevăr, lat. ille a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru și DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -l sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; și adj. și pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuși de la ille, ca cel și acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. și romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuțiune dem., care indică o referință la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înțelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcția este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcția se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicație, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenției construcției, nici sing. invar. al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.
Sursa: Dicționarul etimologic român

AL, simbol chimic pentru aluminiu.
Sursa: Dicționar enciclopedic

AL-’AZIZIYAH, oraș în NV Libiei, la S de Tripoli; 34,1 mii loc. (1973). Locul unde s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură pe glob (58ºC la umbră) la 13 sept. 1922.
Sursa: Dicționar enciclopedic

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe (CREANGĂ). 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea.Lat. illum, illam.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

À L’AMIABLE (fr.) prin bună înțelegere – A soluționa un diferend à l’amiable.
Sursa: Dicționar enciclopedic

al art. m. care arată gen.: al meŭ, al lor, al unuĭa, al omuluĭ; art. m. la nom. numeralelor ordinale: al doilea, și' n expresiunea alde. V. alde.
Sursa: Dicționaru limbii românești

al art. m., pl. ai; f. a, pl. ále; g.-d. pl. m. și f. álor (~ lui, ~ săi)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

a-l prep. + pr. (a-l da)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

al (f. a) 1. art. m. precede pronume, numerale și substantive: al meu, al doilea, al școlarului; 2. f. pl. cele lucruri: toate alea, de ale gurii. [Lat. ILLUM, ILLAM a produs, întonat sau aton: el (f. ea), al și ăl (f. a)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol en­clitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea.Lat. illum, illam.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

AL, A, ai, ale, art. 1. (Întrebuințat ca articol posesiv sau genitival înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, cînd cuvîntul care precedă nu are articol enclitic) Mi se făcuse dor de Șebiș... Și mai cu seamă de voi, tovarăși ai copilăriei mele. BENIUC, V. 22. Fiul craiului... iese afară în grădină și începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. Iepele erau ale lui, și cînd le grijea, grijite erau. CREANGĂ, P. 104. Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe. CREANGĂ, P. 59. Lung e drumul Clujului, Dar mai lung al dorului; Al Clujului se sfîrșește, Al dorului mă topește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92. ◊ (Posesorul e numit înaintea obiectului posedat) D-voastră, cinstiți oaspeți [zise spînul], se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta. CREANGĂ,. P. 233. Duce-m-aș cu luna-n stele, Nu mă pot de-a mîndrei jele! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Precedat de un « de » partitiv) Cîtă apă-i pe vîlcele, Sînt tot lacrimi de-ale mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (sau naibii) v. drac, naiba. ◊ E x p r. De-ale gurii v. g u r ă. 2. (Întrebuințat înaintea numeralelor ordinale, începînd cu « al doilea ») Elev în clasa a opta.Virgiliu este în anul al treilea la Facultatea de drept. CARAGIALE; O. II 208.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

ĂL, A, ăi, ale, adj. dem. (Pop. și fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: ălui, ălei; gen.-dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ăl2 (reg.) art. m. (omul ăl bun), g.-d. ălui, pl. ăi; f. a, g.-d. ắlei, pl. ále, g.-d. pl. m. și f. ắlor
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ăl1 (reg.) adj. pr. antepus m. (ăl om); g.-d. ắlui, pl. ăi; f. a, g.-d. ắlei, pl. ále, g.-d. pl. m. și f. ắlor
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ĂL, A, ăi, ale, adj. dem. (În vorbirea puțin îngrijită) Cel, cea. ◊ (Cu valoare de pron. dem.) Moșia beiului, a din Vădastra (DUMITRIU). ♦ Renumit; (ir.) cine știe ce. Că doar nu ești ăl voinic, Ci, bade, ești de nimic (JARNÍK-BÎRSEANU). [Gen.-dat. sg.: ălui, ălei; gen.-dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

ăl, a pron. și art., pl. ăĭ, ale; ăla, aĭa, pl. ăĭa, alea. Vest. Cel, cea: ăl-lalt (cel-lalt). Vorba ăluĭa, vorba celuĭa, adică „după cum zice o vorbă, un proverb”.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ăl (f. aia) art. cel: degetul ăl mic. ║ pr. acel: să te ferească ăl de sus; vorba ăluia, proverb [V. al].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ĂL, A, ăi, ale, adj. pron. dem. (Reg.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.- dat. sg.: ălui, ălei; gen.- dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CRAI, crai, s. m. 1. (Astăzi poetic sau în basme) Împărat, rege, domnitor. ◊ (Cei trei) crai de la răsărit = magi. ◊ Compus: crai-nou = luna în prima ei fază, când are forma unei seceri subțiri; lună-nouă. 2. Bărbat ușuratic, care se ține de chefuri, de aventuri amoroase etc.; craidon. ◊ Crai de curte veche = haimana, pungaș, derbedeu, desfrânat. – Din sl. kralĭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

crái s. m. – (Numai în expresia crai nou) Lună nouă. Sl. krai „margine” (Scriban), cf. bg., rus. krai „extremă”, mag. karej „colț de pîine.” Dicționarele confundă de obicei acest cuvînt cu următorul. Cf. craină.
Sursa: Dicționarul etimologic român

crái (crái), s. m.1. Rege, domnitor. – 2. Mag.3. (La cărțile de joc) Rege. – 4. Căpetenie, conducător al diferitelor asociații. – 5. Vagabond, golan, haimana. – 6. Bărbat ușuratic, căruia îi plac aventurile amoroase, donjuan. Sl. kralĭ „rege” (Miklosich, Slaw. Elem., Miklosich, Lexicon, 308; Cihac, II, 80; Meyer 203; Berneker 573), din germ. Karl: este numele lui Carol cel Mare considerat drept suveran prin autonomazie. Cf. mag. király, alb. kralj, ngr. ϰράλις, tc. kiral (din mag.). – Der. crăișor, s. m. (dim. al lui crai; prinț; haimana; pasăre, aușel; varietate de păstrăv, Salmo trutta; varietate de struguri); crăiță, s. f. (regină; prințesă; regina albinelor; la cărțile de joc, regină; trandafir de India, Tagetes erecta; varietăți de pere, struguri, ciuperci), cf. bg. cralica, sb. kraljica, deși poate fi vorba de o der. internă; crăielici, s. m. (plantă, lupoaie, Orobancha caryophyllacea), din sb. kraljic „prinț”; crăieț, s. m. (nume dat mai multor pești mici de rîu); crăiasă, s. f. (regină; zînă); crăiesc, adj. (regesc, împărătesc; de haimana; de donjuan); crăiește, adv. (regește; ca o haimana); crăie, s. f. (regat, împărăție; domnie); crăime, s. m. (mulțime de crai; mulțime de haimanale); crăiet, s. n. (mulțime de haimanale); crăi, vb. (a domni); crailîc, s. m. (curtare, galanterie; viață de haimana); craidon, s. m. (crai, donjuan), a cărui formație este puțin clară (după Diculescu, Originile limbii române, Bucarest, 1907, și DAR, de la crai și domn). Evoluția de la „rege” la „donjuan” se explică în general prin împrejurarea că ruinele palatului domnesc din București au folosit, în a doua jumătate a sec. XVIII, drept han pentru diverși vagabonzi, care se distingeau de obicei cu numele de Craii de la Curtea-Veche. Această explicație este posibilă, dar nu cu totul sigură (ideea de „rege” nu este firească în legătură cu un palat unde n-au existat niciodată regi). Este vorba mai curînd de un sens înv. și dispărut al lui crai, care trebuie să fi însemnat și „vestitor”, cf. crainic, sp. rey de armas, fr. roi d’armes etc. Deoarece crainicii făceau multe drumuri, este firească evoluția la „vagabond”, și de aici la „haimana” și „golan, derbedeu”; cf. paralelismul cu der. lui crainic.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) craĭ m., pl. tot așa (vsl. bg. sîrb. kralj, rege, d. vgerm. Karal, Karl, Carol cel Mare al Francilor, care ĭ-a învins de multe orĭ pe Slavĭ; ceh. král, pol. król, rus. kórolĭ, ung. király, alb. kralĭ, turc. kyral, kral, mgr. krális, principele Serbiiĭ, Bulgariiĭ saŭ Ungariiĭ. Cp. cu țar). Vechĭ. Rege saŭ domn. Rigă, popă (la cărțile de joc). Azĭ. Berbant, ștrengar, craidon. Ceĭ treĭ craĭ de la răsărit, magii care aŭ venit să se închine luĭ Hristos cînd s´a născut.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) craĭ n., pl. inuz. urĭ (vsl. kraĭ, „margine, mal, splaĭ”, bg. „sfîrșit, capăt”, rus. „margine, țară, regiune”. V. craĭna). Craĭ nou, lună noŭă, prima margine care se arată a luniĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

crai s. m., pl. crai, art. cráii
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

CRAI, crai, s. m. 1. (În basme) Împărat, rege, domnitor. ◊ Trei Crai de la Răsărit = magi din Răsărit, care au vestit nașterea lui Isus. ◊ Compus: Crai-nou = Luna în prima ei fază, când are forma unei seceri subțiri; lună-nouă. 2. Bărbat ușuratic, care se ține de chefuri, de aventuri amoroase etc.; craidon. ◊ Crai de Curtea veche = haimana, pungaș, derbedeu, desfrânat. – Din sl. kralĭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

OPÚS2, -Ă, opuși, -se, adj. 1. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat, n. art.) Ceea ce se opune altuia. 2. (Mat.; despre unghiuri) Care este așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) care este așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. – V. opune.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÓPUS1, opusuri, s. n. (Muz.) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris și (prescurtat): op] – Din fr. opus, germ. Opus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÓPUS s.n. Bucată muzicală a unui compozitor care poartă un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. [< lat. opus, cf. germ. Opus].
Sursa: Dicționar de neologisme

ÓPUS s. n. termen pentru catalogarea și numerotarea cronologică a lucrărilor unui compozitor. (< lat. opus, germ. Opus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

*opús, -ă adj. (d. opun). Pus față în față: munțĭ opușĭ, malurĭ opuse. Fig. Advers, contrar: albu e opus negruluĭ, interese opuse. Geom. Unghĭurĭ opuse pin [!] creștet, unghĭurĭ ale căror laturĭ îs formate de prelungirile laturilor celuĭ-lalt unghĭ, ca în litera X. S. n., pl. urĭ. Lucru opus, lucru contrar: binele e opus răuluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ópus s. n., pl. ópusuri; abr. op.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

opus a. 1. pus față în față: case opuse; 2. de ceea parte: malul opus al râului.; 3. contrar: albul și negrul sunt colori opuse; fig. interese opuse. ║ n. ceeace este opus: economia este opusul risipei.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

OPÚS2, -Ă, opuși, -se, adj. 1. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat, n. art.) Ceea ce se opune altuia. 2. (Mat.; despre unghiuri) Care este așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) care este așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. – V. opune.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÓPUS1, opusuri, s. n. (Muz.) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris și (prescurtat): op] – Din fr. opus, germ. Opus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÓPUS s.n. Bucată muzicală a unui compozitor care poartă un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. [< lat. opus, cf. germ. Opus].
Sursa: Dicționar de neologisme

ÓPUS s. n. termen pentru catalogarea și numerotarea cronologică a lucrărilor unui compozitor. (< lat. opus, germ. Opus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

*opús, -ă adj. (d. opun). Pus față în față: munțĭ opușĭ, malurĭ opuse. Fig. Advers, contrar: albu e opus negruluĭ, interese opuse. Geom. Unghĭurĭ opuse pin [!] creștet, unghĭurĭ ale căror laturĭ îs formate de prelungirile laturilor celuĭ-lalt unghĭ, ca în litera X. S. n., pl. urĭ. Lucru opus, lucru contrar: binele e opus răuluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ópus s. n., pl. ópusuri; abr. op.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

opus a. 1. pus față în față: case opuse; 2. de ceea parte: malul opus al râului.; 3. contrar: albul și negrul sunt colori opuse; fig. interese opuse. ║ n. ceeace este opus: economia este opusul risipei.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Forme flexionare:

ăl - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, masculin - pentru cuvantul ăl

crai - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, plural, nearticulat - pentru cuvantul crai

crai - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, plural, nearticulat - pentru cuvantul crai

crai - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul crai

crai - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul crai

cuvântului - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, articulat - pentru cuvantul cuvânt

opus - Verb, Participiu pasiv - pentru cuvantul opune

opus - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opus

opus - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opus

opus - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opus

opus - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opus

sensul - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul sens

al - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, masculin - pentru cuvantul al

crăi - Formă unică - pentru cuvantul crăi