PRELUCA, culme muntoasă situată în N Pod. Someșan, parte componentă a șirului de munți scufundați („Jugul intracarpatic”) care face legătura între Carpații Orientali și cei Occidentali. Extinsă pe direcție E-V, între râul Lăpuș (la S) și aliniamentul văilor Cavnic și Bloaja (la N), P. are abrupturi (tectono-erozive) accentuate spre N și o culme largă, teșită ca o platformă. Alcătuită din șisturi cristaline. Alt. max.: 810 m (vf. Florii). Acoperită cu păduri de fag și gorun în proporție de 85%.Sursa: Dicționar enciclopedic prelúcă, prelúci, s.f. (reg.) 1. poiană mică de pădure. 2. loc cultivat înconjurat de o pădure sau de un teren sterp. 3. loc nesemănat, rămas în interiorul unui loc semănat. 4. (înv.; în forma: preloacă) teren despădurit, arat și pregătit ca ogor. 5. izlaz, imaș. 6. luncă, crâng, zăvoi. 7. vale îngustă, vâlcea înfundată. 8. spărtură, despicătură, gaură; scobitură, loc prin care se scurge apa. 9. (în forma: prilucă) crestătură făcută în piciorul de sus al prispei. 10. staul pentru oi.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
prelúcă (prelúci), s. f. – Rariște, poiană. Bg. proluka (Candrea), cf. luncă, și rut. preluka.Sursa: Dicționarul etimologic român PRELÚCĂ, preluci, s. f. (Reg.) 1. Poiană mică. 2. (Rar) Spărtură, despicătură (în nori, în gheață etc.). – Ucr. pryluka.Sursa: Dicționarul limbii române moderne prelúcă f., pl. ĭ (rut. preluka, id., d. luká, pajiște, vsl. lonka, luncă; bg. proluka, crăpătură. V. lucină). Nord. Poĭană. Olt. „Trecătoare îngustă” (rev. I. Crg. 13, 116), Poĭeniță (?): porniră ocolind luminișurile, poĭenele și prelucile (N.Pl. Ceaur, 12 și 20).
Sursa: Dicționaru limbii românești
prelucă f. Buc. poiană de pădure. [Rut. LUKA, luncă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a