PREFÍX, prefixe, s. n. 1. Afix care se atașează înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat. 2. (În telefonia interurbană automată) Număr care identifică o anumită localitate sau țară și se formează înaintea numărului de telefon al abonatului. – Din fr. préfixe, lat. praefixus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a PREFÍX s.n. 1. Particulă care pusă la începutul unui cuvânt formează împreună cu el un alt cuvânt cu alt înțeles. 2. (Telec.) Indicativ. [< fr. préfixe, cf. lat. praefixus].
Sursa: Dicționar de neologisme
PREFÍX s. n. 1. afix care se atașează înaintea rădăcinii sau temei unui cuvânt, pentru a forma un cuvânt nou. 2. (telec.) indicativ de apel; număr care indică o anumită localitate sau țară și trebuie format înaintea numărului de telefon al abonatului. (< fr. préfixe, lat. praefixus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
*prefíx n., pl. e (lat. praefixus, part. d. praefígere, a înfige înainte. V. afix). Gram. Particulă care se pune înaintea uneĭ vorbe ca să-ĭ modifice înțelesu. De ex.: pre în pre-fix, pre-zic, su în su-pun.
Sursa: Dicționaru limbii românești
prefíx s. n., pl. prefíxeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită prefix n. particulă pusă înaintea unor vorbe spre a le modifica sensul: ex. pre-zic, stră-luci.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PREFÍX, prefixe, s. n. 1. Afix care se atașează înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat. 2. (În telefonia interurbană automată) Număr care indentifică o anumită localitate sau țară și se formează înaintea numărului de telefon al abonatului. – Din fr. préfixe, lat. praefixus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
Pt, simbol chimic pentru platină.
Sursa: Dicționar enciclopedic
VECHÍME s. f. 1. Faptul de a fi vechi, de a exista de multă vreme; însușirea, caracterul, starea a ceea ce este vechi. ♦ Numărul de ani pe care cineva i-a prestat într-o slujbă, într-o funcție. 2. Vreme de demult, timpuri îndepărtate; antichitate, vechie. – Vechi + suf. -ime.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a vechíme s. f., g.-d. art vechímii
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
vechíme f. (d. vechĭ). Starea lucrurilor vechĭ: vechimea unuĭ oraș, uneĭ case, uneĭ instituțiunĭ. Prioritate bazată pe timp (pe anĭ): acest funcționar are înaintea altora drept să fie înaintat la vechime. Timp trecut (anĭ, secule [!], evurĭ): o casă ruinată de vechime, un filosof din vechime, lucrurĭ rămase din vechime, așa era în vechime. V. antichitate.
Sursa: Dicționaru limbii românești
vechime f. 1. starea celor vechi; 2. prioritate de admitere într’un corp, într’o companie: 3. vorbind de lucruri ce timpul le-a făcut să se strice; 4. vreme veche: în vechime, din vechime.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
VECHÍME s. f. 1. Faptul de a fi vechi, de a exista de multă vreme; însușirea, caracterul, starea a ceea ce este vechi. ♦ Numărul de ani pe care cineva i-a prestat într-o slujbă, într-o funcție. 2. Vreme de demult, timpuri îndepărtate; Antichitate, vechie. – Vechi + suf. -ime.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
prefix - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul prefix
prefix - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul prefix
vechime - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul vechime
vechime - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul vechime
pt - Formă unică - pentru cuvantul pt