PETRESCU, Camil (1894-1957, n. București), scriitor și filozof român. Acad. (1948). A editat revistele „Săptămâna muncii intelectuale și artistice” (1924-1925) și „Cetatea literară” (1925-1926), teoretizând în paginile lor noocrația. Redactor-șef al „Revistei Fundațiilor Regale” (1940-1941, 1944-1947). Lirică de notație antirăzboinică („Ciclul morții”) sau de scrutare a esențelor („Trancedentalia”). Promotor al romanului modern, ilustrat prin romane citadine și de analiză psihologice gândite ca „dosare de existențe omenești”, dezbătând condiția intelectualului nonconformist, într-o societate ostilă valorilor spirituale („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust”). Vasta construcție narativă „Un om între oameni” se vrea o frescă a epocii de la 1848, însă romanul este tributar doctrinei „realismului socialist”. Drame de idei („Jocul ielelor”, „Danton”, „Suflete tari”, „Act venețian”), comedii („Mitică Popescu”), poemul eroicomic „Papuciada”, nuvele („Cei ce plătesc cu viața”, „Turnul de fildeș”). Eseuri („Teze și antiteze”, „Modalitatea estetică a teatrului”, „Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici”). Memorialistică („Note zilnice: 1927-1940”). Preocupările sale filozofice s-au concretizat, mai ales în lucrarea publicată postum, „Doctrina substanței”, în care substanțialismul sistemelor anterioare (Bergson-Husserl) este redefinit într-un nou sistem, orientat către „concret”, ca metodă de gândire, care permite cunoașterea adecvată a concretului dat, ca teoria culturii și a valorilor ei imanente. Alte lucrări de reflecție filozofică: „Teze și antiteze”, „Modalitatea estetic a teatrului”, „Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică”. Premiul Național (1939).Sursa: Dicționar enciclopedic PETRESCU, Cezar (1892-1961, n. sat Hodora, jud. Iași), prozator român. Acad. (1955). Intensă activitate publicistică; fondator (1921) al revistei „Gândirea”, împreună cu A. Maniu și Gib Mihăescu. Romane și povestiri, menite să configureze, în formulă balzaciană, cronica socială a vieții interbelice. Ele evocă acțiunea alienantă a industrializării capitaliste („Comoara regelui Dromichet”, „Aurul negru”), atmosfera dezolantă a Capitalei („Calea Victoriei”), criza moral[ a combatanților din Primul Război Mondial („Întunecare”), dramele universului rural („Scrisorile unui răzeș”, „Apostol”, „1907”) și ale existenței provinciale („Oraș patriarhal”). Literatură pentru copii („Fram, ursul polar”). Nuvele de coloratură exotică și fantastică („Adevărata moarte a lui Guynemer”, „Aranca, știma lacurilor”). Traduceri. Premiul Național (1930).Sursa: Dicționar enciclopedic
PETRESCU, Constantin-Titel (1888-1957, n. Craiova), avocat și om politic român. Secretar (1927-1938) și președinte (1943-1946) al Partidului Socialist-Democrat din România (P.S.D.R.). Redactor-șef (din 1925) al ziarului „Socialismul” (din 1943, „Lumea Nouă”). Ministru secretar de stat fără portofoliu (aug.-nov. 1944) în primul guvern Sănătescu. Exclus din partid (16 martie 1946), deoarece la Congresul extraordinar al P.S.D.R. (10 mart. 1946) a votat împotriva participării la alegerile parlamentare pe liste comune cu comuniștii, P., împreună cu sprijinitorii săi, a pus bazele (9 mai 1946) Partidului Socialist-Democrat Independent (P.S.D.I.). Ales președinte (1946-1948) al P.S.D.I., a încheiat (21 oct. 1946) un „pact de neagresiune” cu liderii principalelor partide de opoziție: Iuliu Maniu și Dinu Brătianu și a depus liste proprii în alegeri. Din cauza falsificării rezultatului alegerilor de către comuniști, P.S.D.I. nu a obținut nici un loc de deputat. Prim memorii, a criticat politica, mai ales cea internă, a guvernului dr. Petru Groza. Arestat (mai 1948), împreună cu liderii social-democrați independenți. Eliberat, în 1956, autoritățile comuniste i-au cerut, în schimbul acordării unei pensii, să publice în „Scânteia” o scrisoare, în care să-și exprime regretul pentru atitudinea manifestată în 1946, când s-a pronunțat împotriva propunerii P.C.R.-ului, ca la alegerile parlamentare cele două partide să se prezinte pe aceeași listă cu celelalte grupări care formau guvernul Groza.Sursa: Dicționar enciclopedic PETRESCU, Costin (1871-1954, n. Pitești), pictor român. Prof. la Academia de Belle Arte și la Academia de Arhitectură din București. Portrete (Regele Carol I, Regele Ferdinand I), compoziții cu subiecte istorice, picturi murale în frescă (fresca din sala de concerte a Ateneului Român). A pictat în interior bisericile Sf. Silvestru din București, Catedrala Încoronării din Alba Iulia ș.a.Sursa: Dicționar enciclopedic PETRESCU, Emilia (1925-2003), soprană română. Repertoriu specializat („Simfonia a IX-a” de Beethoven, oratorii, cantate, lieduri); activitate concertistică internațională.
Sursa: Dicționar enciclopedic
PETRESCU, Ghenadie (numele de botez Gheorghe) (1836-1918, n. București), mitropolit român. Călugăr la mănăstirea Căldărușani, unde va deveni stareț pe viață (1905). Episcop (din 1876) al Episcopiei Argeșului și apoi mitropolit primat al Ungrovlahiei (din 1893) este înlăturat abuziv, de către primul-ministru, din scaun la 20 mai 1896 (provocând o criză politică soldată cu demisia guvernului D.A. Sturdza); repus în drepturi după câteva luni (4 dec. 1896), fără însă a i se mai reda scaunul. Ca episcop a sprijinit refacerea bisericilor. o serie de societăți culturale, a întreținut studenții la studii, a sprijinit editarea de documente privind istoria modernă a României.Sursa: Dicționar enciclopedic PETRESCU, Gică (1915-2006), cântăreț român de muzică ușoară. Studii de drept. Activitate prolifică, în majoritatea genurilor muzicii de divertisment (ușoară și populară), cântece de pahar, spectacole de revistă. Turnee în Europa și America de Nord. Repertoriu bogat, în mai multe limbi. A fost numit „Maurice Chevalier al României”. Discografie selectivă: „Cu păhărelul după mine”, „Eternul Gică”.
Sursa: Dicționar enciclopedic
PETRESCU, Ioan C. (1892-1967, n. sat Rădești, jud. Argeș), pedagog român. Prof. univ. la București. Teoretician și promotor al învățământului activ („Școala activă”).Sursa: Dicționar enciclopedic PETRESCU, Ioan D. (1884-1970, n. sat Podu Bărbierului, jud. Dâmbovița), muzicolog român. Preot. Profesor și director (1939-1941) la Acad. de Muzică Religioasă și prof. la Conservatorul din București. Studii fundamentale de muzicologie și paleografie muzicală bizantină („Principiile cântului în Biserica bizantină”, „Études de paléographie musicale byzantine”). Transcrieri muzicale și aranjamente corale pentru sărbătorile de Crăciun și de Paști.Sursa: Dicționar enciclopedic PETRESCU, Ioana Em[anuela] (1941-1990, n. Sibiu), critic, teoretician și istoric literar român. Fiica lui D. Popovici. Prof. univ. la Cluj. Studii fundamentale despre mari scriitori români („Eminescu. Modele cosmologice și viziunea poetică”, „Eminescu și mutațiile poeziei românești”, „Ion Barbu și poetica postmodernismului”).Sursa: Dicționar enciclopedic PETRESCU, Ion (Iancu) (1851-1932), actor român. Primul creator al rolurilor Jupân Dumitrache și Zaharia Trahanache din comediile lui I.L. Caragiale. Succese deosebite în teatrul lui Ibsen („Roshmersholm”, „Un dușman al poporului”, „Stâlpii societății”).
Sursa: Dicționar enciclopedic
PETRESCU, Irina (n. 1941, București), actriță română. Interpretă cerebrală, elegantă și inteligentă, a creat un joc modern, de o mare acuratețe și o subtilă forță emoțională. Roluri în teatru: „Doi pe un balansoar” de W. Gibson, „Leonce și Lena” de G. Büchner, „Elisabeta I” de P. Foster, „Cu ușile închise” de J.P. Sartre. În filme: „Valurile Dunării”, „Duminică la ora 6”, „Facerea lumii”, „Răutăciosul adolescent”, „Dincolo de pod”, „Singur de cart”, „Momentul adevărului”, „Hotel de lux”, „Domnișoara Cristina” – film TV.Sursa: Dicționar enciclopedic PETRESCU, Nicolae (1886-1954, n. București), filozof și sociolog român. M. coresp. al Acad. (1945). Inspirat de idealismul hegelian și de școala antropologică americană, a preconizat un model sociologic evolutiv comparatist, cercetând în acest spirit civilizații, instituții, fenomene sociale, culturi, concepții politice, mentalități („The Principles of Comparative Sociology”, „Thoughts on War and Peace. An Inquiry into the Conceptions Prevailing in Foreign Politics”, „Primitivii. Organizare-Instituții-Credințe-Mentalitate”). Lucrări de filozofie: „Zur Begriffsbestimmung der Philosophie”, „Thomas Hobbes. Viața și opera”.Sursa: Dicționar enciclopedic PETRESCU, Paul (1921-2009, n. Cetatea Albă), istoric român al artei populare. Stabilit în S.U.A. (1990). M. de onoare al Acad. (1993). Studii și cercetări în domeniile arhitecturii, ceramicii, artelor decorative („Ceramica românească”, „Imaginea omului în arta populară românească”, „Ceramica medievală românească”, în colab., „Creația plastică țărănească”, „Dicționar de artă populară țărănească”, în colab.).Sursa: Dicționar enciclopedic
PETRESCU, Paul C. (1915-1977, n. București), fizician român. Acad. (1974). Cercetări la Institutul de Fizică al Acad. (din 1950). Specialist în fizica cristalelor; a stabilit o nouă metodă de investigare în fizica solidului, cu ajutorul căreia a descoperit noi benzi și structuri fine în spectrul cristalelor ionice; a descoperit anizotropia fotoemisiei unor cristale și emisia electronică a cristalelor electroluminiscente. Pentru cercetările sale în domeniul fizicii cristalelor, a realizat o aparatură specială originală. Contribuții în spectroscopia de emisie electronică, metalografie și defectoscopie. A introdus, în metalurgie, metode moderne spectroscopice, metalografice și defectoscopice cu radiații X.Sursa: Dicționar enciclopedic PETRESCU, Radu (1927-1982, n. București), scriitor român. Reprezentant de frunte al „Școlii de la Târgoviște” și precursor al generației '80. Proză artistică și intelectualistă, valorificând stilistic o experiență preocupată de idei. Romane („Matei Iliescu”, „Ce se vede”); memorialistică („Jurnal”, „Ocheanul întors”, „Părul Berenicei”). Eseuri („Meteorologia lecturii”).Sursa: Dicționar enciclopedic PETRESCU, Ștefan (1931-1993), sportiv român. Campion olimpic de tir (pistol viteză – 587 puncte, nou record mondial și olimpic) la Melbourne (1956); multiplu campion național; antrenor.
Sursa: Dicționar enciclopedic
PETRESCU, Zaharia (1841-1901, n. Alexandria, azi Kalipetrova, Bulgaria), medic român. Membru coresp. al Acad. (1885), prof. la Școala Națională de Medicină și Farmacie și la Facultatea de Medicină din București. Elev și colaborator al lui Al. Davila. Medic-șef al Corpului 1 Armată în timpul Războiului de Independență (1877-1878). Cercetări de farmacologie („Elemente de farmacologie”) și de terapeutică generală („Elemente de terapeutică și materie medicală” – primul tratat de acest fel din România). Precursor al chimioterapiei („Tratamentul pneumoniei cu digitală în doză mare sau doză terapeutică”); contribuții la studiul tuberculozei.Sursa: Dicționar enciclopedic